Campania lui Rommel în Africa de Nord
Drǎgunoiu Emanuel
Istorie, Anul III, Gr. B
Erwin Johannes Eugen Rommel s-a nǎscut la data de 15 noiembrie 1891, la Heidenheim, lângǎ Ulm. A fǎcut parte dintr-o familie severǎ, tatǎl sǎu fiind institutor şi matematician cu o oarecare reputaţie iar mama sa, Helena, era fiica cea mare a lui Karl von Luz, preşedintele guvernului din Wuttenberg[1].
Rommel a participat în Primul Rǎzboi Mondial ca ofiţer în armata germanǎ unde şi-a dezvǎluit multe din calitǎţile tactice care aveau sǎ-l caracterizeze în operaţiunile ulterioare.
În perioada interbelicǎ, Rommel şi-a continuat cariera şi a fost promovat cu regularitate, timp în care s-a aflat la comanda unor acţiuni de pregǎtire militarǎ. Atât pentru Germania cât şi pentru Erwin Rommel anii interbelici au constituit o perioadǎ de schimbǎri şi experiente militare[2].
La 6 februarie, Rommel, avansat la gradul de de general- locotenent, a fost convocat la Berlin unde i s-a comunicat cǎ fusese ales sǎ comande o forţǎ germanǎ compusǎ din douǎ divizii, care urmau sǎ fie desfǎşurate în Africa de Nord, în cadrul operaţiunii “Floarea Soarelui” (Sonnenblume) pentru a sprijini forţele italiene, care fuseserǎ izgonite din Cyrenaica şi respinse pânǎ la Tripoli de ofensiva britanicǎ. Germania s-a angajat în aceastǎ acţiune din dorinţa, în primul rând de a menţine Italia în rǎzboi de partea Axei[3].
Noul comandant a sosit în Africa de Nord la 12 februarie 1941 şi primul lucru care l-a fǎcut, a fost sa se urce într-un avion şi sǎ survoleze zonele din apropierea poziţiilor inamice spre a lua un prim contact cu terenul unde urma sǎ lupte. Aşadar, în martie trupele din Afrika Korps comandate de Erwin Rommel au pornit ofensiva fiind în stare sǎ înainteze şi sǎ cucereascǎ localitatea El Aghelia, întâmpinând o slabǎ rezistenţǎ. La sfârşitul lunii, forţele sale au înaintat pânǎ la Agedabia,o localitate de coastǎ din centrul Libiei, dupǎ care a observat cǎ s-a creat un bun prilej; englezii retraserǎ Divizia 7 de blindate ceea ce au determinat pe germani sǎ pǎtrundǎ în vitezǎ. Prin aceastǎ mişcare rapidǎ a forţelor germane, dobândiserǎ un avantaj strategic pe care Rommel nu-l putea ignora. El a dispus ca trei coloane sǎ strǎbatǎ Cyrenaica, aruncându-i pe britanici înapoi în Egipt, dar nu a izbutit sǎ captureze portul vital Tobruck[4].
Rommel era hotǎrât sǎ continuie înaintarea spre Egipt deşi deţinea puţine informaţii cu privire la defensiva sau intenţiile apǎrǎtorilor, iar superiorii lui ocupaţi cu planul “Barbarosa” de invadare a Uniunii Sovietice, nu îl sprijineau îndeajuns în vederea înfǎptuirii planului de rǎzboi din Africa de Nord. Lupta dusǎ pe frontul de Est de cǎtre trupele germane era consideratǎ mai importantǎ pentru Înaltul Comandament de la Berlin decât campania lui Rommel[5].
În iunie 1941 trupele germane au reluat asaltul asupra Tobruck-ului, însǎ forţele Commonwealth-ului, întǎrite cu 400 de tancuri, au lansat o puternicǎ ofensivǎ împotriva trupelor lui Rommel. Armata britanicǎ a fǎcut un efort major pentru a opri asediul forţelor Axei, în cadrul operaţiunii “Battleaxe”, acţiune pusǎ la cale de cǎtre generalul Wevell care dupǎ trei zile de luptǎ a anunţat retragerea, lovindu-se de puternica contraofensivǎ germanǎ. Cu toate eforturile depuse, nici de aceasta datǎ germanii nu au reuşit sǎ cucereascǎ Tobruck-ul[6].
Churchill nu concepea ca fortǎreaţa de la Tobruck sǎ fie abandonatǎ, aşa cǎ a ordonat comandamentului britanic sǎ respingǎ trupele germane din apropierea fortǎreţei. Aşadar, în toamnǎ englezii comandaţi de aceastǎ datǎ de Auchinleck au lansat ofensiva în cadrul operaţiunii “Crusader”, acţiune care de aceastǎ datǎ a fost beneficǎ britanicilor. Rommel ajungând la concluzia cǎ poziţia sa nu mai putea fi menţinutǎ, s-a hotǎrât sǎ anunţe retragerea generalǎ. Aceasta acţiune în forţǎ din noiembrie- decembrie 1941 a britanicilor a constituit pentru Rommel şi Afrika Korps una din perioadele cele mai nefaste. Preţul plǎtit de ambele pǎrţi în cadrul operaţiunii “Crusader” a fost mare. Axa a pierdut 38.000 de soldaţi, majoritatea fiind italieni iar englezii au pierdut în jur de 18.000 de soldaţi[7].
Dupǎ ce s-au reaprovizionat prin portul Tripoli, Rommel a reluat atacul; planul acestuia prevedea învǎluirea inamicului pe flancuri, apoi angajarea lui într-o bǎtǎlie cu blindatele. Planul sǎu ingenios i-a reuşit de minune realizând o mare victorie împotriva Aliaţilor la Gazala şi drept consecinţǎ a cucerit mult râvnita fortǎreaţǎ britanicǎ de la Tobruck, forţele aliate retrǎgându-se pânǎ la graniţa cu Egipt. Aceastǎ fortǎreaţǎ, care provocase atâtea chinuri în anul care trecuse, devenise simbolul rezistenţei Aliaţilor, acum însǎ o capturaserǎ împreunǎ cu 5.000 tone de provizii şi cu peste 2.000 de vehicule. Bǎtǎlia de la Gazala a fost cea mai mare victorie obţinutǎ de Erwin Rommel, o adevǎratǎ mǎiestrie tacticǎ, victorie care i-a îngǎduit sa-şi fǎureascǎ planuri cu privire la o înaintare pânǎ la Delta Nilului şi cu izgonirea englezilor din Orientul Mijlociu. Planul cuprindea nu numai ocuparea Egiptului şi al Canalului Suez ci şi capturarea câmpurilor petrolifere din Persia şi Irak[8].
Anul 1942 a fost unul de cumpǎnǎ pentru Rommel şi Afrika Korps în Vestul deşertului. Victoriile obţinute de marele general şi înaintarea vijelioasǎ de-a lungul coastei mediterane au dus la epuizarea deopotrivǎ a soldaţilor şi a proviziilor înainte de a ajunge sǎ înfrunte inamicul cu o apǎrare bine organizatǎ. În deşert lipsa apei şi a alimentelor cerea folosirea unor numeroase mijloace de transport, care trebuiau sǎ asigure aprovizionarea trupelor. Condiţiile grele de luptǎ impunea folosirea pe scarǎ largǎ a unor mari unitǎţi motorizate. Terenul descoperit, lipsit de adǎposturi, expunea însǎ coloanele în mişcare, bombardamentelor şi focurilor mitralierelor aviaţiei[9].
În vara anului 1942, Marea Mediteranǎ devenise practice o mare germano-italianǎ. Axa controla aproape totalitatea ţǎrmurilor sale Nordice, începând de la graniţa de Est a Spaniei şi pânǎ în Turcia, precum şi coastele sale meridionale din Tuinisia pânǎ la Nill (mai puţin de 100 km). Afrika Korps şi diviziile italiene se aflau la numia 80 km de Alexandria. În urma mǎsurilor inteprinse de Comandamantul britanic, generalul Claude Auchinleck, comandantul trupelor britanicedin Orientul Apropiat, a fost schimbat de generalul Harold Alexander, iar la comanda Armatei a VIII-a a fost numit generalul Bernard Montgomery în locul generalului Neil Ritchie. La 10 august 1942, Winston Churchill a dat noului commandant ordin sǎ captureze sau sǎ distrugǎ pe cât posibil armata germano-italianǎ precum şi toate sursele ei de aprovizionare şi instalaţiile din Egipt şi din Libia[10].
Erwin Rommel a dat ordin sǎ urmǎreascǎ Armata a VIII-a englezǎ care bǎteau în retragere în urma pierderii Tobruck-ului, spre a-i da lovitura decisiveǎ. Linia El Alamein era ultima poziţie defensiveǎ înainte de Delta Niluluişi totodatǎ era una din puţinele poziţii care nu putea fi învǎluitǎ pe flancul sudic datoritǎ poziţiei geografice. Profitând de acest avantaj, Montgomery a ales-o drept linie de rezistenţǎ pe acre s-a oprit pentru a-I înfrunta pe germanii care se apropiau[11].
În seara zilei de 23 octombrie s-a declanşat bǎtǎlia de la El Alamein. Au urmat puternice confrontǎri dar pânǎ la 2 noiembrie soarta bǎtǎliei nu era decisǎ. În aceeaşi zi de 2 noiembrie a început un nou atac britanic în cadrul operaţiunii “Supercharge”, acţiune care era mult mai metodic pregǎtitǎ şi precedatǎ de o puternicǎ pregǎtire de artilerie însoţitǎ de bombardamentele aeriene. Superioritatea britanicǎ în armament, muniţie şi oameni şi-a spus cuvântul, Rommel hotǎrând retragerea spre vestul Libiei. La 3 noiembrie, rommel a primit ordin de la Hitler sǎ reziste, astfel cǎ în ziua de 4 noiembrie a avut loc o nouǎ luptǎ în jurul localitǎţii Ghazal, acre de fapt a marcat sfârşitul bǎtǎliei de la El Alamein. În timpul acestor operaţii, Divizia blindatǎ italianǎ a fost complet distrusǎ, Divizia motorizatǎ “Trieste” a pǎrǎsit poziţiile, iar Divizia de infanterie “Littoria” a fost deasemenea nimicitǎ[12].
Dupǎ ce a hotǎrât sǎ-şi retragǎ trupele de la El Alamein în pofida ordinelor iniţiale primate de la Hitler şi Musollini de a rǎmâne pe poziţii, Rommel şi-a dovedit din nou capacitatea şi iscusinţa în efortul de a-şi salva trupele ameninţate de forţele Aliate care le încolţiserǎ. Dupǎ luarea deciziei el a acţionat cu repede şi cu prudenţǎ. Retragerea de-a lungul coastei Egiptene, prin Cyrenaica, la Tripoli a fost o opera de mare maestro. Ca şi în alte ipostaze, el a ignorat ordinele Comandamentului italian pe care le le considera eronate: a refuzat sǎ reziste la frontiera egipteanǎ care, potrivit aprecierii lui Mussolini trebuia apǎratǎ cu orice preţ, abandonând Tobruck-ul şi Benghazi. Trupele Axei au fost ajutate în mod indirect de englezi; aceştia evitau sǎ-şi asume riscuri datoritǎ reputeţiei lui Rommel precum şi din cauza câmpurilor de mine plantate[13].
La jumǎtatea lunii noiembrie 1942, Rommel hotǎrâse, ţinând seama de superioritatea materialǎ a englezilor, cǎ nu avea nici un rost sǎ încerce apǎrarea orasului Tripoli. El prefera sǎ se retragǎ în Tunisia, pe un teren care se preta mai bine luptei defensive şi de aceea şi-a retras trupele împotriva voinţei superiorilor sǎi italieni. În pofida dorintelor lui Mussolini şi ale Înaltului Comandament, Rommel şi-a impus propriul punct de vedere abandonând Libia, inclusiv Tripoli. Aşadar trupele Axei au fost alungate de pe un vast teritoriu din Africa de Nord, iar ţǎrmul meridional al Mǎrii Mediterane a trecut aproape în întregime, cu excepţia unei pǎrţi din litoralul tunisian, sub controlul Aliaţilor[14],
La reuniunea de la Londra din ziua de 24 iulie 1942, la care au participat reprezentanţi americani şi englezi, s-a discutat planul debarcǎrii în Africa de Nord, plan care s-a denumit codificat “Torch”. Commandant supreme al operaţiunii “Torch” a fost numit generalul Dwight Eisenhower. Planul debarcǎrii, definitivat la 20 septembrie 1942 prevedea trei zone de debarcare: la Casablanca, Oran şi Alger[15].
Rommel şi-a dat seama cǎ trupele zdruncinate ale Diviziei Afrika Korps nu ami puteau lupta în spaţiu deschis al deşertului, aşa cǎ el a stabilit o nouǎ linie defensivǎ în Tunisia,linia Mareth,apoi şi-a îndreptat atenţia cǎtre forţele anglo-americane care debarcaserǎ în Africa de Nord în cadrul operaţiunii “Torch”. Forţele Axei din Tunisia, Armata a V-a Panzer, era comandatǎ de generalul von Arnim care nu era în relaţii prea bune cu Rommel. Totuşi în februarie 1943, cei doi şi-au unit forţele într-o ofensivǎ şi astfel au reuşit capturarea unui pas în munţi. Dar cu toate astea forţa anglo-americanǎ care era în creştere l-a determinat pe Rommel sǎ se retragǎ pe linia Mareth[16].
Ultima acţiune pe scarǎ largǎ în Africa de Nord, la care Rommel a participat direct, a fost bǎtǎlia de la Medenine, numitǎ operaţiunea “Carpi”, care a avut loc la 6 martie 1943. aceastǎ ultimǎ încercare de a-l sili pe Montgomery sǎ abandoneze poziţiile în faţa liniei Mareth a eşuat complet; ofensiva a fost opritǎ dupǎ doar o zi. Astfel la 9 martie, Rommel a transmis generalului von Arnim comanda asupra grupului de armatǎ Afrika şi a pǎrǎsit frontal African plecând în concediu de boalǎ[17].
În campania din Africa de Nord, Germania şi Italia au pierdut circa 950.000 de militari, morţi sau prizonieri. În afarǎ de aceste pierderi au mai fost scufundate vase cu un tonaj de 2.400.000 tone şi au fost distruse 8.000 de avioane, iar 6.200 de tunuri, 2.550 care de luptǎ şi 70.000 de camioane au fost deasemenea distruse sau capturate[18] .
Campania din Africa de Nord a fost importantă din punct de vedere strategic, atât pentru Aliaţi, cât şi pentru Axă. Aliaţii au folosit campania ca pe o etapă spre deschiderea celui de-al doilea front împotriva Axei şi a contribuit la uşurarea presiunilor exercitate asupra frontului de Rǎsǎrit. Puterile Axei plănuiseră să domine Marea Mediteranǎ prin controlul asupra Gibraltarului şi asupra Canalului Suez, având în vedere executarea unui atac care să le asigure accesul la câmpurile petroliere bogate din Orientul Mijlociu. Dacă ar fi reuşit în întreprinderea lor, Axa ar fi tăiat aproape toate sursele de aprovizionare cu petrol ale aliaţilor şi ar fi crescut în mod remarcabil stocurile de combustibil pentru maşina de război a Axei[19].
Urmǎtoarele opt luni aveau sǎ fie cele mai dezamǎgitoare din cariera lu Rommel, luni în care planurile sale au fost spulberate. Timp de nouǎ sǎptǎmâni a rǎmas inactive, îngrijindu-şi sǎnǎtatea şi pregǎtind raportul cu privire la campania din Africa de Nord. De-abia la mijlocul lunii mai 1944 şi-a reluat unele responasabilitǎţi militare. Atunci însǎ rǎzboiul din Africa de Nord se încheiase deja,ultimele trupe ale Axei se predaserǎ la 13 mai. Aici s-a încheiat mǎreaţa misiune ale marelui Erwin Rommel, unul dintre cei ami distinşi şi remarcabili feldmareşali ai Germaniei, ai Wermacht-ului şi a celui De-al Doilea Rǎzboi Mondial, fiind totodatǎ unul dintre membrii marcanţi ai Wermacht-ului care s-a opus ordinelor directe atunci când acestea încǎlcau codul onoarei militare şi al onoarei umane[20].
Moartea lui Erwin Rommel din 1944 i-a lipsit pe germani de unul din comandanţii cei mai cutezǎtori şi energici. Efectul decesului sǎu în rândurile populaţiei a fost profound.
“Vulpea deşertului” (cum este supranumit Erwin Rommel) a fost un erou adevǎrat, respectat nu doar pentru bravura personalǎ în lupte, ci şi pentru abilitatea evidentǎ de a depǎşi în bǎtǎlie un sir întreg de generali inamici dintre acre mulţi deţineau superioritatea numericǎ şi chiar tehnologicǎ. El a avut dezavantajul de a nu se fi înfruntat direct cu sovieticii; impactul sǎu asupra frontului de Rǎsǎrit, dacǎ ar fi fost transferat acolo în 1943, cum se pare cǎ la un moment dat Hitler intenţionase, rǎmâne subiect de speculaţii. Dar palmaresul sǎu în confrontǎrile cu Aliaţii Occidentali îl propulseazǎ, fǎrǎ îndoialǎ, la rangul de potenţial salvator al patriei[21].
Bibliografie:
1. Cazan Gheorghe, Copoiu Nicolae, Cupsa Ion, Marea conflagraţie a Secolului XX, ed. Politicǎ, Bucureşti, 1971
2. John Pimlott, Rommel-un general intrat în mit, ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1999
3. Liddell Hart, Istoria celui De-al Doilea Rǎzboi Mondial, vol. I, ed. Orizonturi, Bucureşti, 1997
4. Liddell Hart, Istoria celui De-al Doilea Rǎzboi Mondial, vol. II, ed. Orizonturi, Bucureşti, 1997
[1] John Pimlott, Rommel-un general intrat în mit, Bucureşti, p. 7.
[2] Ibidem, p. 41.
[3] Ibidem, p. 82.
[4] Ibidem, p. 92.
[5] Ibidem, p. 100.
[6] Liddell Hart , Istoria celui De-al Doilea Rǎzboi Mondial, vol. I, Bucureşti, p. 231-232
[7] John Pimllot, op. cit., p.115.
[8] Ibidem, p. 139.
[9] Liddell Hart, op.cit., vol. I, p. 346.
[10] Cazan Gheorghe, Copoiu Nicolae, Cupsa Ion , Marea Conflagraţie a Secolului XX, Bucureşti, p.260.
[11] Liddell Hart, op. cit., vol.I, p. 365.
[12] Cazan Gheorghe, Copoiu Nicolae, Cupsa Ion, op. cit., p. 262.
[13] John Pimlott, op. cit., p. 231.
[14] Liddell Hart, op. cit., p. 401-402.
[15] Cazan Gheorghe, Copoiu Nicolae, Cupsa Ion, op. cit., p.264.
[16] Liddell Hart, Istoria celui De-al Doilea Rǎzboi Mondial, vol. II, Bucureşti, p. 15-16.
[17] Ibidem, p. 31-32.
[18] Cazan Gheorghe, Copoiu Nicolae, Cupsa Ion, op. cit., p.268.
[19] Liddell Hart, op. cit., vol. II, p. 55.
[20] Ibidem, p. 280.
[21] Ibidem, p. 285.
