Introducere
Lucrarea de faţă se doreşte a fi o încercare de prezentare a politicii externe a Principatelor Române din prima parte a domniei lui Alexandru Ioan Cuza, mai exact perioada cuprinsă între anii 1859 şi 1862. După cum bine ştim, această parte a domniei a fost marcată de numeroase încercări a diplomaţiei române de a convinge Marile Puteri ale Europei că idealul românilor este unul legitim şi de a obţine acceptul acestora pentru ca românii din Moldova şi Ţara Românească să se unească într-un singur stat.
Nu ne- am dorit să oferim un alt unghi de abordare, întrucât tema pe care am ales să o prezentăm a fost studiată şi analizată în amănunt, ci doar am vrut să readucem la cunoştinţă momentul Unirii Principatelor Române precum şi lupta acestora pentru a-şi face auzită dorinţa de veacuri. Această perioadă a domniei lui Cuza a stârnit interes pentu mine deoarece mi-era greu să înţeleg cum diplomaţia română, coordonată de către domnitor, a reuşit să obţină recunoaşterea Unirii depline din partea unor puteri precum Imperiul Otoman sau cel Habsburgic al căror interese intrau în contradicţie cu evenimentele din Principate şi având în vedere raportul de forţe pe plan european era clar că Principatele Române aveau şanse minime de reuşită.
Neputând să analizeze problematica Unirii pe plan intern, lucrarea nu depăşeşte această frumoasă realizare, ci îşi propune doar să reanalizeze Unirea Principatelor Române din perspectiva relaţiilor internaţionale.
Negocierile dintre reprezentanţii Marii Britanii, Franţei, Rusiei, Austriei, Sardiniei şi ai Turciei ni s-au părut interesante, deoarece reflectă jocurile de culise şi încercările acestora de a-şi proteja interesele în zonă. În final vom vedea rezultatul negocierilor dintre Marile puteri şi vom compara ceea ce s-a dorit cu ceea ce s-a realizat, deoarece românii şi-au impus propria soluţie.
Am căutat informaţii cu privire la atitudinea Europei faţă de actul de la 24 ianuarie, iar pentru a obţine informaţii şi pentru a ne forma o imagine corectă asupa evenimentelor, am studiat cărţile care analizau relaţiile Principatelor cu Puterile europene precum şi cele care tratau politica externă a tânărului stat român.
R. V. Bossy, într-una din lucrările sale de referinţă Agenţia diplomatică a României în Paris şi legăturile politice franco- române sub Cuza- Vodă, ne oferă o imagine concretă în legătură cu relaţiile diplomatice dintre Franţa şi Principatele Române.
De asemenea, T. W. Riker, în cartea Cum s-a înfăptuit România, studiul unei probleme internaţionale, 1856- 1866, discută pe larg despre atitudinea Austriei, a Rusiei, a Franţei sau a Turciei faţă de Unire. Informaţiile oferite sunt suficiente pentru a ne putea face o imagine generală asupra rolului Puterilor europene în evoluţia evenimentelor şi a locului Principatelor Române în cadrul politicii statelor din Concertul european.
Gheorghe Ungureanu prin articolul său Documente inedite privitoare la Unirea Principatelor aflate în Arhivele ministerului de externe din Bruxelles publicat în revista Studii şi cercetări de bibliologie, ne-a fost de un real folos oferindu-ne informaţii preţioase ce provin din rapoartele consulare ale lui Jaques Poumay, consulul belgian la Bucureşti, Blondel, diplomatul de la Constantinopol sau ale ambasadorului Rogier.
La rândul său, Dan Berindei a scris numeroase articole care ne-au ajutat mult în alcătuirea studiului de faţă. Fiind preocupat de analiza politicii externe duse de Alexandru Ioan Cuza, în articolele sale tratează diferite aspecte ale problemelor legate de Unirea Principatelor.
A. D. Xenopol ne-a lăsat o lucrare foarte utilă, Domnia lui Cuza- Vodă, care prezintă un bogat material despre rolul şi activitatea domnitorului în desăvârşirea Unirii depline, volumul având la bază documente interne şi o bibliografie foarte bogată.
Pe lângă toate acestea, am apelat şi la izvoarele documentare pentru a aduce o abordare cât mai „curată” cu privire la cercetarea istorică. În acest sens, am consultat volumele de documente deja editate, precum Acte şi documente relative la istoria renascerii României publicate de D. A. Sturdza şi J. J Skupiewski, Documente privind Unirea Principatelor, publicate de Dan Berindei şi alţii, dar şi scrisorile lui Vasile Alecsandri în Scrisori, însemnări sau însemnările lui Dimitrie Bolintineanu din opera sa Opere. Însemnări de călătorie. Desigur, lista poate continua, scopul este însă doar acela de a prezenta o imagine succintă asupra documentelor din epocă.
Din sursele de documentare menţionate nu putem să nu remarcăm abilitatea politicii externe dusă de Principatele Române în raport cu marile puteri europene. Pentru ca cititorul să aibă o imagine completă asupra raporturilor dintre Principatele Unite Române şi Marile Puteri din perioada cuprinsă între anii 1859 şi 1862, am divizat lucrarea în trei capitole.
În primul capitol intitulat Reacţii interne şi externe cu privire la Unirea Principatelor vom realiza o analiză a reacţiilor atât interne cât şi externe cu privire la actul realizat la data de 24 ianuarie 1859. Analizând atitudinea populaţiei române din cele două principate precum şi cea a Puterilor europene, vom vedea din ce cauză reacţiile au fost împărţite în ceea ce priveşte Unirea Principatelor. Un rol important în realizarea idealului românesc l-au avut diplomaţii români trimişi în capitalele puterilor europene. Capitolul doi, numit Diplomaţia română în capitalele Marilor Puteri analizează modul concret în care agenţii diplomatici români au dus o muncă asiduă pentru împlinirea visului naţional.
Capitolul trei, Acţiuni întreprinse de A. I. Cuza pentru recunoaşterea dublei alegeri şi a unificării politico- administrative are menirea de a-l informa pe cititor în legătură cu problema dublei alegeri şi problema Unirii depline, precum şi cu acţiunile întreprinse de domnitor în vederea realizării acestor deziderate. Tot aici vom mai discuta şi despre vizita protocolară a lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol, vizită ce a cântărit decisiv asupra deciziei Porţii în vederea recunoaşterii Unirii.
În final, concluziile dezvăluie dacă şi în ce măsură am reuşit să înţelegem modul în care Principatele Române, prin reprezentanţii săi diplomatici, coordonaţi de domnitor, au obţinut din partea Puterilor europene, în special al Imperiului Habsburgic şi al celui Otoman, acordul pentru ca Moldova şi Ţara Românească să se unească într-un singur stat.
În tot cuprinsul lucrării am ţinut cont, desigur, de cadrul istoric pe fundalul căruia s-au desfăşurat evenimentele, precum şi de activitatea politică, în special cea externă, a lui Alexandru Ioan Cuza. Acţiunile sale sunt legate de obiectul cercetărilor noastre, deoarece diplomaţii români au abordat problemele de politică externă în funcţie de deciziile domnitorului.
Complexitatea tematicii a reprezentat o adevărată provocare pentru noi având în vedere faptul că trebuia tratată o temă destul de variată şi bogată în evenimente. Problematica abordată ţine de istoria românilor, de domeniul relaţiilor internaţionale şi se intersectează cu imagologia istorică.
Rezultatele cercetărilor noastre istorice am încercat să le redăm într-o manieră cât mai clară, concisă, fără ambiguitate şi nelăsând loc la confuzii. Totodată sperăm ca această lucrare să readucă la cunoştinţă cititorilor momentul de glorie care l-a reprezentat ziua de 24 ianuarie 1859.
Capitolul I
Reacţii interne şi externe cu privire la Unirea Principatelor
I.1. Reacţia românilor
Unirea celor două Principate a fost rezultatul luptei poporului pentru progres economic, social şi politic. Acest lucru arăta şi ziare precum „Tribuna română” care într-un articol nota că „presiunea poporană a creat pe domnul Principatelor Unite”. Aceeaşi idee a fost exprimată de Mihail Kogălniceanu în şedinţa Camerei din 9 februarie 1863 când, prin discursul său a dorit să scoată în evidenţă faptul că acest act de importanţă naţională s-a datorat întregului popor ci nu unei singure persoane: „Unirea, domnilor, eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că e actul său individual; Unirea e actul energic al întregii naţiuni române [...] şi de aceea domnilor, nici chiar domnitorului nu-i voi da vreodată dreptul acesta d-a zice că el a făcut singur Unirea. Nu domnilor, Unirea, naţiunea a făcut-o, naţiunea care a ales un domn pentru ambele ţări cu misiunea de a realiza Unirea”[1].
În ambele principate s-au alcătuit grupări politice în jurul diferitelor candidaturi la domnie. Conservatorii susţineau în Moldova pe fostul domn Mihai Sturdza sau pe fiul său Grigore Sturdza, iar în Ţara Românească pe foştii domni, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei. Trebuie precizat că fiecare dintre aceşti candidaţi, ca şi susţinătorii lor, nu ar fi privit cu neplăcere alegerea lor ca domni în amândouă principatele deoarece, cum remarca consulul general al Franţei, Béclard, la 2/14 decembrie 1858: „nu există un partid antiunionist”[2].
Anton Eduard Wollheim da Fonseca, ziarist cu veleităţi de om politic, intrat în serviciul lui Metternich ca agent diplomatic secret, nota într-o broşură că unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un corp politic nu este dorită de către populaţia acestor ţări, unioniştii fiind minoritari. „O Românie unită- spunea tot el- n-ar fi decât laboratorul unor experimente sociale revoluţionare” întrucât „separate de secole, deşi aparţinând aceleaşi tulpine, totuşi deosebite ca moravuri, înclinaţiuni, interese şi nevoi, ar ajunge, împreunate fiind, şi mai neunite decât au fost; războaie civile şi revoluţii ar pustii bogatele ţinuturi şi le-ar sărăci până la os”[3]. Tot acesta afirma că Anglia a făcut cercetări la faţa locului şi a constatat că Unirea nu ar fi dorită de populaţia română. Este evident că acesta dispunea de informaţii care nu aveau nici un fel de acoperire şi consider că argumentele pe care le voi expune în cele ce urmează sunt suficient de solide pentru a-l contrazice pe Wollheim da Fonseca care dorea, prin publicarea acestei broşuri să facă propagandă antiunionistă.
La proclamarea rezultatului votului, deputaţii şi publicul din tribună au izbucnit în aplauze frenetice şi în strigăte de bucurie aclamând Unirea şi pe noul domn, Alexandru Ioan Cuza care a câştigat alegerile în detrimentul domnilor susţinuţi de conservatori. La aflarea vestei întreaga masă populară din tot cuprinsul Principatelor a fost cuprinsă de entuziasm. „Pretutindeni s-a vădit o atmosferă de nestăvilită bucurie.” De o deosebită semnificaţie a fost şi felul în care evenimentul a fost întâmpinat peste munţi, în cea de-a treia ţară românească, în Transilvania care era aservită habsburgilor. „Când s-a ales Cuza Domn- scria Alexandru Papiu Ilarian- entuziasmul la românii Transilvaniei era poate mai mare decât în Principate”[4] semn că românii de peste munţi erau interesaţi de cursul evenimentelor din Moldova şi Muntenia şi nutreau speranţa unei Românii care să cuprindă şi ţinutul Transilvaniei.
Unii boieri conservatori care au fost nevoiţi, la presiunea maselor populare, să voteze pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, sperau că acest act nu va fi recunoscut de Marile Puteri. Poziţia separatistă a acestor boieri a fost aspru criticată de militanţii pentru Unire. Unul dintre aceştia, poetul Dimitrie Bolintineanu scria în ziarul „Dâmboviţa” la numa câteva zile de la Unire: „Fiţi siguri domnilor, că naţia ce voieşte Unirea prin alegerea domnului Alexandru Ioan I, va şti să facă toate sacrificiile spre a o dobândi; fiţi siguri că ceea ce a făcut astă dată această naţie va rămâne făcut şi bun pentru totdeauna [...] ideile viitorului au învins ideile trecutului. Dar fiţi siguri că cei ce au ales domn al lor pe domnul Moldovei vor şti să-l susţie, căci acest domn este simbolul naţionalităţii şi al libertăţii românilor”[5].
Prin acest discurs impresionant, Bolintineanu şi-a manifestat încrederea cu privire la recunoaşterea de către puterile Europei al faptului împlinit şi a dat asigurări că poporul va susţine în mod deliberat Unirea Principatelor Române indiferent de presiunile interne sau externe.
Izbânda avută de Cuza la Bucureşti a fost o puternică manifestare a forţelor populare dovedită de însufleţirea arătată în întreaga ţară, izbândă ce a fost dorită de întreaga suflare unionistă. Nu trebuie uitat un aspect foarte important şi anume că majoritatea boierilor nu erau împotriva unirii şi că, deşi se simţeau foarte îngrijoraţi la gândul de a fi acceptat un domnitor care nu aparţinea partidului lor, nu s-au împotrivit alegerii acestuia în ambele Principate. Şi pe bună dreptate, populaţia era foarte entuziasmată de realizarea lor iar boierii s-au simţit mai mult mişcaţi de spiritul patriotic decât de viitorul proprietăţilor lor. Un exemplu concludent îl putem extrage din însemnările lui Lupu Costache care aparţinea clasei boiereşti, fiind fiul lui Constantin Costache, sfetnicul de mai târziu al lui Alexandru Ioan Cuza şi activist în comitetul unionist de la Bârlad. Aşadar, în memoriile sale consemna că: „despre seară a sosit vestea că domnitorul Moldovei, Alexandru Ioan I Cuza, fusese ales şi domnitor al Valahiei. Casa şi curtea noastră s-a umplut ca prin farmec. Bucuria era aşa de mare că mari şi mici, bătrâni şi tineri, boieri, negustori, ţărani se îmbrăţişau şi se felicitau; oameni certaţi de ani de zile între ei s-au împăcat [...] entuziasmul nu s-a manifestat numai cu prilejul îndoitei alegeri a lui Vodă Cuza în ambele Principate, ci şi în alte împrejurimi mai puţin însemnate ce aveau legătură cu Unirea”[6]. Telegramele de felicitare inedite vin să confirme bucuria generată de vestea dublei alegeri. În ambele ţări evenimentul a fost sărbătorit spontan. Manifestaţiile au avut loc cu precădere în Ţara Românească, la Bucureşti, ca şi la Craiova şi în mai multe centre, precum şi în întreaga Moldovă. Orăşenii din Fălticeni au trimis o telegramă lui Cuza, bucuroşi că „dorinţa cea sacră a tuturor românilor”[7] se realizase. De la Huşi, cârmuitorul Lambrino şi Dimitrie Ralet relatau despre „un entuziasm ce cuvintele nu ar putea demonstra concret” iar „oraşul răsuna de urări neîntrerupte [...] sara a fost banchet; hora românească a fost cu prisosinţă dănţuita”[8]. Aceeaşi atmosferă se întâlnea şi la Galaţi, unde „publicul a petrecut trei zile de-a rândul în mare desfătare şi iluminaţii”[9]. Atmosferă similară şi la Roman: „publicul de toată clasa purtându-se de la un loc la altul striga neîntrerupt vivaturi de bucurie: să trăiască România Unită şi regale ei Alexandru Ioan I”[10]. Telegrame de felicitare vin şi de la Botoşani, bucuria botoşănenilor fiind consemnată într-o astfel de telegramă: „Vestindu-să în oraşul Botoşeni rezultatul alegerei [...] o aşa plăcută înştiinţare îndată a pătruns simţul naţional al fiilor patriei, încât toate societăţile şi toate clasile orăşene stau în vesălă mişcare aplaudând pe alegători [...] nenumărate glasuri de ură, toate bandile musicale însoţesc mulţămirile veselie a orăşenilor”[11]. O altă telegramă care doresc s-o exemplific în scopul confirmării faptului că populaţia îşi dorea Unirea cu ardoare, manifestându-se pozitiv la aflarea veştii de la Bucureşti, vine din Ţinutul Vaslui în care este stipulat faptul că „noi venim cu cel mai profund respect a depune înaintea Măriei tale tributul nostru de recunoştinţă pentru bună sosirea Măriei tale pe tronul acestor Principate Române. Îndemnaţi de un adevărat amor naţional, te felicităm cu sinceritatea de frumoasele speranţe ce ai făcut să nască în inimile tuturor românilor prin proclamarea înaltelor virtuţi la suirea Mării tale pe tronul României”[12] sau telegrama venită de la Bacău care anunţa că „de la gloriosul eveniment al suirei voastre pe tronul Moldovei, acum şi pe al Valahiei, ne găsim şi noi ţinutaşii de Bacău în ecstaz de bucurie din care sincere motive am avut onor a da în astă sară un bal şi un banchet în numele Măriei voastre”[13]. Evident că şi în Ţara Românească se desfăşurau manifestaţii şi reuniuni similare. La Călăraşi s-au făcut „iluminaţii şi au cântat 16 lăutari; municipalitatea a oferit pâine, vin, caşcaval, şuncă, dulceaţă, pişcoturi”[14].
Dubla alegere a lui Cuza a provocat acelaşi puternic ecou şi la românii din străinătate. Ioan Alecsandri de la Paris, într-o scrisoare din 25 ianuarie, adresată fratelui său Vasile, scria despre atât bucuria care i-a produs ştirea cât şi despre efectul ei în cercurile diplomatice şi de presă franceză, stârnind surpriză şi admiraţie pretutindeni. Dimitrie Creţulescu trimitea, din Geneva, o scrisoare lui Ion Bălăceanu la Bucureşti mulţumindu-i „de un milion de ori” pentru telegrama sa care anunţa alegerea lui Cuza în ambele principate; era bolnav în casă, dar vestea alegerii lui Cuza i-a redat „sănătatea, bucuria şi fericirea”[15]. Şi prietenii străini ai românilor au manifestat aceleaşi sentimente. Astfel Vegezzi- Ruscalla, din Torino, scria la 13/25 februarie, lui Vasile Alecsandri, felicitându-l pentru dubla alegere şi i-au dorit o „Românie netrunchiată, ci având Transilvania şi Banatul”[16].
Bucuria manifestată de către populaţia românească la aflarea vestei dublului eveniment politic precum şi cunoscuta dorinţă a românilor pentru Unirea Principatelor manifestată de veacuri, mă face să cred că faptul împlinit nu putea fi ignorat de către marile puteri, cu atât mai mult anulat, fără riscarea unei puternice riposte populare care putea să afecteze echilibrul european.
I.2. Atitudinea marilor puteri faţă de Unirea Principatelor
În vara anului 1858, diplomaţia europeană a dat poporului român ceea ce istoricul A. D. Xenopol a numit „o jumătate de Unire”[17]. Dar ceea ce nu i-a dat Europa şi-a făurit poporul român prin propriile puteri. Realizând Unirea prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, evenimentul a produs stupoare în rândul puterilor ostile înfăptuirii unităţii politice a Moldovei şi Ţării Româneşti, însă odată cu acest eveniment au rezolvat o chestiune vitală pentru dezvoltarea lor istorică. Aşadar, acest act de mare importanţă a avut răsunet, aşa cum era de aşteptat, şi peste hotare, pricinuind o firească surprindere în cercurile diplomatice.
Reacţiile Puterilor protectoare s-au arătat a fi extreme de variate mai ales în ţările unde înfăptuirea unităţii de stat era o problemă la ordinea zilei, cum era cazul Italiei. Astfel, cavalerul Benzi scria din Torino unuia din conducătorii mişcării unioniste române, încă la începutul lunii februarie 1859: „Nu pot să vă spun îndeajuns întreaga plăcere pe care am încercat-o aici aflând despre dubla alegere a lui Cuza ca prinţ al Moldovei şi al Ţării Româneşti. Acesta era cel mai înţelept şi mai bun răspuns de dat tuturor intrigilor din afară şi dinăuntru care urmăreau să facă să biruie candidaturi. De altfel, prin această dublă alegere, moldo- valahii îşi exprimă încă o dată dorinţa lor în favoarea Unirii, care este astăzi aproape un fapt. Onoare vouă bravi români, scumpi şi buni prieteni”[18]. Mai mult decât atât, italienii îşi arătau bucuria sinceră pe care o aveau la aflarea vestei din Principate prin vocea lui Cavour care afirmă că dublul eveniment reprezintă „triumful politicii Franţei şi a Sardiniei în Occident”[19]. Prin afirmaţia lui Camillo Cavour putem deduce ideea că chestiunea orientală prezenta un interes politic deosebit pentru el iar acest „triumf” nu reprezenta altceva decât un pion în propriul joc diplomatic. Totodată, acelaşi Cavour spunea lui Vasile Alecsandri că „Unirea Principatelor şi consultarea votului poporului este începutul unei ere nouă în sistemul politic al Europei. Ele vor pregăti prin triumful lor, unirea tuturor italienilor într-un singur corp, căci astăzi nimeni nu se poate împotrivi ca faptul minunat ce s-a realizat la poalele Carpaţilor să se realizeze şi la poalele Alpilor”[20], aceasta explicând exact intenţiile italienilor şi motivul pentru care apreciază iniţiativa românilor.
Odată ce primul ministru al Italiei a atribuit triumful politicii în Orient şi Franţei e lesne de înţeles că şi Franţa a susţinut Unirea Moldovei cu Ţara Românească, vrând prin aceasta să creeze un stat tampon între Rusia şi Turcia şi în acelaşi timp să aibă un debuşeu nou pentru expansiunea ei economică şi politică. Totodată Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, urmărea să distrugă opera tratatelor de la Viena din 1815, al cărui principal susţinător era Austria. Prin Unirea Principatelor Române el urmărea să slăbească Austria şi să oprească expansiunea acesteia spre Răsărit[21]. Prin urmare, cauza românească era susţinută de cercurile politice franceze datorită unor factori multipli care aduceau beneficii Franţei.
Urmărind interesele Franţei, Napoleon al III-lea a declarat în cuvântarea ţinută la 7 februarie cu ocazia deschiderii Parlamentului că „reorganizarea Principatelor dunărene n-a putut fi îndeplinită decât după numeroase greutăţi care au dăunat înfăptuirii depline a celor mai legitime dorinţe ale lor; şi, dacă m-ar întreba cineva ce interes are Franţa în aceste ţinuturi îndepărtate scăldate în Dunăre, aş răspunde că interesul Franţei este pretutindeni unde e vorba de sprijinit o cauză dreaptă şi civilizatoare”[22]. Este limpede aşadar că Franţa susţinea cauza românească în vederea soluţionării intereselor lor politice în Orient acoperiţi fiind de idei pacifiste şi de legitimitatea românilor de a-şi crea un stat unitar.
Rusia şi-a exprimat deîndată mulţumirea faţă de rezultatul alegerilor, care dovedea că Unirea era dorinţa Principatelor; şi, deşi recunoştea că: „la drept vorbind, Convenţia nu îndreptăţea alegerea făcută, socotea totuşi că puterile ar face bine s-o recunoască”[23] pentru a nu tulbura liniştea europeană.
Rusia vedea, ca şi Franţa, în Unirea Ţărilor Române, un obstacol în calea expansiunii Austriei spre Răsărit şi o slăbire a puterii otomane. „Cu aceeaşi fermitate cu care Austria se opunea Unirii Principatelor- afirma Marx- Rusia lupta s-o înfăptuiască”[24]. Şi pe bună dreptate, la Congresul de la Paris, Rusia a fost aceea care a susţinut cel mai mult acţiunea Franţei în chestiunea Unirii. Ea era îngrijorată ca Principatele Române să nu ajungă sub stăpânirea Austriei care reprezenta o evidentă ameninţare asupra graniţelor sale vestice. Este evident faptul că atât Franţa cât şi Rusia aveau interese politice iar susţinerea cauzei româneşti nu reprezenta altceva decât un pas spre satisfacerea acestor interese. După cum se observă punctele de vedere ale guvernelor francez şi rus erau tot mai apropiate. La 15 februarie guvernul rus comunica la Paris că dacă în conferinţa care urma să aibă loc, Franţa va cere ratificarea alegerii, Rusia o va sprijini. Chateaurenard a cerut lui Gorciakov ca acest punct de vedere al guvernului rus să-l facă cunoscut la Constantinopol pentru a constrânge Poarta să acorde recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza[25].
Spre deosebire de acestea, Prusia şi Sardinia susţineau Unirea Principatelor pentru a se crea un precedent în ceea ce priveşte chestiunea naţionalităţilor pe care, ulterior, să-l poată invoca în favoarea cauzei lor. Mai mult decât atât, Sardinia susţinea cauza românilor deoarece era una din ţările cu relaţii comerciale întinse în Principatele Române, dorind prin aceasta o afirmare mai mare a autonomiei lor. Atât Sardinia cât şi Principatele Române aveau un rival comun, Austria, care se opunea la consolidarea politică a acestor ţări[26].
Însa existau şi puteri care nu doreau realizarea acestui proces şi au încercat prin diverse mijloace să amâne la nesfârşit legalizarea actului istoric făptuit la Iaşi şi Bucureşti. Una dintre ţările ostile Unirii Principatelor era Austria care vroia să-şi extindă influenţa şi dominaţia politică asupra Principatelor şi implicit îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării. Prin Unirea Principatelor se crea un stat pe care nu l-ar mai fi putut domina din punct de vedere politic şi economic. Mai mult decât atât, Austria se temea că eventuala Unire putea crea un stat mai puternic care era capabil să formeze un punct de atragere pentru românii din Imperiul Habsburgic.[27]
La fel ca la Viena, la Constantinopol, vestea dublei alegeri a lui Cuza a provocat o mare indignare în rândul guvernului turc, care a solicitat convocarea unei conferinţe în vederea lămuririi lucrurilor în acest sens. În aceeaşi zi, la 6 februarie, vizirul a avut întrevederi cu reprezentanţii marilor puteri în urma cărora s-a ajuns la un acord comun în ceea ce priveşte convocarea conferinţei. Totuşi în urma acestor întrevederi au existat două puncte de vedere diferite din partea delegaţiilor Franţei, respectiv Austriei, care aveau atitudini diferite faţă de interesele Principatelor. Aşadar, Lallemand, însărcinatul de afaceri francez la Constantinopol, era de părere că demersul Porţii să nu fie făcut printr-un protest, ci printr-un apel la justiţia guvernelor, fără a se preciza obiectul. De partea cealaltă, Prokesch, ambasadorul Austriei a susţinut propunerea ca acea conferinţă să nu se îndepărteze de la obiectul chestiunii şi să fie bine precizat scopul pentru care va fi convocată o adunare a reprezentanţilor Marilor puteri, punct de vedere care îl admise şi Fuad, ministrul de externe otoman. Imperiul Habsburgic şi cel Otoman sperau să obţină printr-o decizie unanimă a puterilor anularea alegerilor din Bucureşti şi reîntoarcerea la situaţia normală stabilită prin clauzele Convenţiei din 19 august 1858. Acest aspect este stipulat şi în unul din rapoartele diplomatului belgian, Blondel care scria că „alegerea domnului, care s-a făcut într-un mod atât de neaşteptat şi împotriva tuturor prevederilor, face obiectul celor mai variate comentarii. Poarta- spune ambasadorul- şi diplomaţii, abia şi-au revenit din emoţia avută şi nu se ştie ce atitudine şi ce rezoluţie ar trebui luate ca urmare a acestei alegeri, care a nemulţumit pe reprezentanţii puterilor, încât aceştia caută acum pretexte de a anula alegerea”[28]. Poarta era vădit indignată de evenimentele petrecute la Nord de Dunăre şi încercau prin diverse mijloace să anuleze alegerea unionistului liberal.
Punctul de vedere otoman a găsit, la început, aprobarea guvernului englez. Malmesbury comunica guvernului francez că dubla alegere este în opoziţie cu clauzele Convenţiei. Singura concesiune pe care era dispus s-o admită era recunoaşterea alegerii lui Cuza în Moldova. Totuşi, ministerul de externe britanic era de părere că Poarta trebuie să acţioneze cu prudenţă. De la Londra se comunica la Constantinopol că guvernul englez va sprijini Poarta dacă nu va voi să admită dubla alegere, dar că trebuie să recunoască alegerea lui Cuza în Moldova[29].
Totuşi, faptul că Anglia era dispusă a lua în considerare posibilitatea recunoaşterii lui Cuza dovedeşte că indignarea diplomaţiei britanice scădea simţitor. De cealaltă parte Walewski recunoştea că alegerea lui Alexandru Ioan Cuza constituia o încălcare adusă Convenţiei, dar situaţia era delicată deoarece, dacă alegerea se anula, Adunarea şi-ar fi repetat foarte simplu votul, căci Principatele doreau unirea cu orice preţ. În cele din urmă Malmesbury a fost nevoit să se conformeze situaţiei căci nu putea lupta împotriva unui caz naţional şi i-a trimis instrucţiuni lui Sir Henry Bulwer, ambasadorul britanic la Constantinopol, cerându-i să „convingă” Poarta de necesitatea de a-l „recunoaşte pe Cuza în mod excepţional”[30]. Totodată se adăuga că în caz că Poarta ar accepta această recomandare, conferinţa va declara la rândul ei că puterile semnatare au hotărât să nu mai admită nici o abatere de la Convenţie iar în cazul unei noi încălcări, guvernul otoman era autorizat să trimită în Principate un comisar însoţit de către un reprezentant al fiecărei puteri şi în înţelegere cu aceştia să intervină pentru a restabili situaţia anterioară. Era evident că cele cinci puteri europene recunoşteau faptul împlinit şi că ele voiau să dea Porţii numai o satisfacţie morală deoarece, chiar dacă s-ar fi repetat o nouă încălcare a Convenţiei, guvernul otoman nu ar fi putut interveni decât prin consimţământul Puterilor garante. Delegatul Porţii, Musurus, declara că nu e dispus să facă nici o concesie cu privire la chestiunea românească, iar cel austriac adera la observaţiile lui Musurus[31].
Din perspectiva lui Wollheim da Fonseca, cel pe care l-am menţionat mai sus, puterile antiunioniste au argumente solide contra Unirii Principatelor. Astfel, Turcia este contra Unirii deoarece, dacă „Moldo- Valahii ar izbuti să se despartă de Turcia invocând trecutul lor istoric, se vor vedea în curând Bulgaria, Rumelia şi celelalte diferite popoare din care este compus Imperiul Otoman, mânate de aceeaşi dorinţă şi întemeindu-se pe acelaşi principiu, emancipându-se şi voind fiecare să alcătuiască un stat separat”[32] iar astfel s-ar isca o veritabilă revoltă în întreg imperiul tulburând liniştea europeană.
În ceea ce priveşte atitudinea ţărilor favorabile Unirii, Wollheim da Fonseca nu înţelegea de ce Franţa dorea cu atâta ardoare Unirea Principatelor suspectând-o de interese politice în aceste Principate. Sardinia „a cărei înrâurire asupra rezolvării acestei îndoielnice probleme este tot atât neînsemnată ca poziţia ei politică în Europa”, ea favoriza ideea Unirii între Moldova şi Muntenia pentru că „priveşte coroana română cu mirajul unei coroane italiene, dar amândouă nu sunt şi nu vor rămâne decât fantasmagorii”. Tot acest carismatic agent politic afirma că Prusia nu ar trebui să susţină ideea unităţii naţionale a Ţărilor Române, ba dimpotrivă ar trebui „să meargă laolaltă cu Austria în interesul comun al întregii Germanii şi să nu se lase influenţată de năzuinţele românilor”. Cât despre Rusia, a patra putere favorabilă Unirii, afirma că acesta este „singurul stat care putea câştiga un folos practic din unirea celor două principate”[33] deoarece slăbea influenţa Turciei la Nord de Dunăre.
Nu este de mirare că broşura lui Wollheim da Fonseca în care au fost expuse aceste păreri, nu a pricinuit nici un răsunet în opinia publică europeană, iar informaţiile erau false şi totodată uşor de contestat având în vedere realitatea politică acelor vremi.
Evenimentele politice din Principatele dunărene au atras atenţia şi statelor neutre care nu aveau nici un fel de implicaţie în acest sens. Spre exemplu, Belgia, prin vocea consulului belgian la Bucureşti, Jaques Poumay, afirma în memoriul intitulat Obiceiurile şi caracterul românilor că „românii îşi iubesc ţara [...] ei vorbesc mult despre ea şi se emoţionează cu uşurinţă la auzul numelui patriei lor. Literatura se bazează în întregime pe acest sentiment şi pe acela al iubirii. Eu cred- spune consulul- că acum coarda patriotismului va vibra tare şi că aici rezidă elementul real al viitorului [...] Imaginaţia românilor este vie şi mobilă, toţi sunt poeţi”. Tot aici scrie şi despre prinţul Cuza: „este un om bine cunoscut pentru dorinţa de a consacra fericirii ţării, judecă înţelept, este modest şi dezinteresat de persoana lui. În Bucureşti trăieşte simplu, fără zgomot, fără pompă”[34].
Consulul descrie pe larg evenimentele din Bucureşti din ziua de 24 ianuarie, insistând în special asupra manifestaţiilor grandioase de bucurie din seara aceleaşi zile: „oraşul Bucureşti este strălucitor luminat, pe edificii publice erau transparente pe care era scris <<Trăiască Cuza>>. Poporul în mare mulţime, cu torţe, parcurgea străzile cu muzică militară în frunte, cânta pe străzi şi se opera pe la casele deputaţilor”[35].
Erau rapoarte aproape zilnice asupra evenimentelor. Se arăta atitudinea puterilor garante şi suzerane, însă unioniştii erau hotărâţi să-şi apere votul cu orice preţ. Consulul scria că „partidul naţional roşu este ferm hotărât ca, în cazul în care alegerea lui Cuza nu va fi ratificată, o mişcare populară este de aşteptat, în care însăşi miliţia va fraterniza cu poporul”[36]. Jaques Poumay anexa la rapoarte copii de pe diferite manifeste, declaraţii sau memorii dar şi ziare.
Ministerul de Externe belgian primea rapoarte şi de la alţi diplomaţi ai săi aflaţi în capitalele altor ţări, cu privire la unirea principatelor, care după afirmaţia diplomatului Blondel de la Constantinopol, constituia „marea problemă a zilei”. Acelaşi ambasador scria despre îngrijorarea din Turcia produsă de evenimentele din Principatele Române, îngrijorare nu numai de faptul că „s-a ştirbit din suveranitatea ei”, ci fiindcă prezenta primejdie pentru ţările vecine din Imperiul Otoman, de exemplu Bulgaria şi Serbia, deoarece „efectul mişcării de eliberare din principate se întinde în ţările vecine”. Ambasadorul sublinia faptul că pretenţiile partidului unionist mergeau până la „unirea şi a provinciilor locuite de românii din Imperiul austriac”[37].
Ambasadorul Rogier era însărcinat să afle informaţii cu privire la atitudinea Rusiei faţă de evenimentele petrecute în principate. Acesta scria, la 12 martie 1858: „Iată opinia mea exprimată asupra acestei probleme de contele Kiseleff. După termenii şi spiritul Convenţiei, această dublă alegere trebuie cu siguranţă privită nulă. Nici un membru al conferinţei (de la Paris, din 1858) nu a prevăzut, şi aici este greşeala noastră a tuturor, că cele două principate vor alege acelaşi domn şi noi nu am înserat atunci în convenţie un articol care să interzică dubla alegere în favoarea unui singur pretendent. Moldo- valahii s-au gândit că tot ce nu e oprit e permis. Ce facem în prezent? Nu ştim încă. Dacă noi am anula votul şi am proceda la o nouă alegere ne temem că toate voturile se vor da din nou în unanimitate tot colonelului Cuza. De aici s-ar naşte noi şi interminabile dificultăţi”[38]. Ambasadorul Rogier, prin vocea contelui Kiseleff ilustrează perfect realitatea evenimentelor din Principate şi anticipează corect cursul acestor evenimente care riscau să degenereze în cazul în care doleanţele românilor se loveau de ignoranţa marilor puteri.
Bogatul material care se află în arhivele belgiene, provenit de la reprezentanţii diplomatici acreditaţi în capitalele europene, probează interesul cu care a fost urmărită problema românească, importanţa şi consecinţele pe care desfăşurarea acesteia le-au avut asupra echilibrului politic european. Rapoartele diplomatice ale contelui O’Sullivan de Grass, ambasadorul Belgiei la Viena, sunt elocvente în acest sens. Diplomatul belgian nu credea în posibilitatea Unirii depline şi se baza pe aprecierea raportului de forţe pe plan internaţional, pe analiza lucidă a tuturor şanselor oferite de jocul complicat al combinaţiilor politice şi diplomatice. În acest sens, el notează că: „Unirea Principatelor este un proiect care nu poate fi dus până la capăt; pentru a fi realizabil, ar trebui să fie convenabil Austriei şi Turciei”[39]. De asemenea, O’Sullivan, deşi nu nutreşte prea multe simpatii pentru Cuza, pe care nu-l cunoaşte decât din reprezentările austriece, apreciază, totuşi, că acesta şi-a luat rolul în serios, desfăşurând o politică abilă şi prudentă, în împrejurările complicate determinate de interesele divergente ale puterilor[40].
Chiar dacă nu avea un cuvânt de spus în Europa, Belgia era în favoarea Unirii Principatelor deoarece şi populaţia belgiană a luptat câteva decenii mai devreme pentru emanciparea ţării şi aşa cum spunea consulul belgian: „aparţinând unei naţiuni libere, care a cucerit independenţa cu armele în mână, se formează în adâncul inimii dorinţa arzătoare pentru emanciparea poporului în mijlocul căruia trăieşte”[41].
Principatele Române aveau acum şansa să rupă jugul otoman şi să stingă primejdia austriacă mai ales că era ajutată în acest sens de jocul de interese a Marilor puteri europene precum Franţa sau Rusia. Acest sprijin coroborat cu presiunea sentimentului naţional trebuia fructificat în scopul atingerii obiectivului fundamental, iar vocea românilor trebuia să se facă auzită în toată Europa deoarece în caz contrar Puterile europene riscau o puternică ripostă populară care putea să afecteze echilibrul european. Acest aspect este bine intuit de ambasadorul Belgian de la Londra care a comunicat cercurilor diplomatice britanice că deţine informaţia sigură de la Bucureşti, că dacă nu va fi ratificată alegerea colonelului Cuza “trebuie să ne aşteptăm la o mişcare populară”[42].
Analizând cursul evenimentelor atât pe plan intern cât şi pe plan extern putem deduce că s-a creat un moment favorabil realizarii dezideratelor române mai ales că aveam sprijinul Franţei şi trebuia profitat de acest aspect pentru ca Unirea să fie recunoscută în toată Europa.
Capitolul II
Diplomaţia română în capitalele Marilor Puteri
Ceea ce Cuza realizase printr-un act îndrăzneţ, trebuia însă apărat şi consolidat prin jocul abil al diplomaţiei româneşti. „A forma o naţie, a regula o administraţie -scria Vasile Alecsandri într-un memoriu din 1859- nu este ca numirea unui şef, lucru de câteva săptămâni, ci rezultatul greu şi laborios al mai multor ani şi în aceşti ani deosebitele interese contrarii au negreşit să nască lupte violente, intrigi şi poate chiar atacuri atât din partea duşmanului dinlăuntru, cât şi din partea celor dinafară”[43].
Tânărul stat naţional, constituit la începutul anului 1859 prin dubla alegere a lui Cuza, s-a găsit, încă de la formarea sa, în faţa unor probleme de politică externă de a căror rezolvare depindea buna desfăşurare a procesului de organizare. Acceptarea de către Europa a unirii administrative şi politice a Principatelor, afirmarea şi apărarea autonomiei Principatelor faţă de Imperiul Otoman care era puterea suzerană, cât şi faţă de imixtiunile consulilor străini, au constituit în prima parte a domniei lui Alexandru Ioan Cuza principalele obiective ale politicii externe a Principatelor Unite[44].
În condiţiile nerecunoaşterii dublei alegeri, a inexistenţei agenţiilor diplomatice române şi a necesităţilor urgente pe care le avea tânărul stat român, chiar din primele luni ale anului 1859 s-a iniţiat o intensă activitate diplomatică externă în vederea recunoaşterii acestui act politic. În acest scop au avut loc mai multe misiuni diplomatice, fiind trimişi oameni de încredere ai domnitorului în capitalele marilor puteri europene.Aceşti diplomaţi, departe de ţară, loviţi de ignoranţa şi opacitatea oficialităţilor străine, cu precădere celor austriece şi otomane, aveau să obţină un real succes pe tărâm diplomatic.
II.1. Delegaţia română la Constantinopol
Înainte de a aborda acest subiect este necesar să spunem câteva cuvinte despre Costache Negri, o personalitate marcantă, unul dintre făuritorii Unirii Principatelor Române şi totodată unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi ai noştri. De un caracter excepţional, Negri a refuzat domnia Moldovei din modestie şi din conştiinţa sinceră că sunt alţii mai indicaţi decât el pentru această mare sarcină. De asemenea, a refuzat o serie de alte demnităţi importante care i s-au oferit ca o expresie a marii stime şi dragoste de care s-a bucurat în ochii contemporanilor săi. Dumitru Teleor scria despre acest mare om diplomatic că: „citind cineva viaţa lui Costache Negri, ar putea jura că citeşte viaţa unui cetăţean din timpul republicii romane. De multe ori nu-ţi vine să crezi că în vremurile noastre în cari găseşti aşa de rar o virtute, un caracter mare, a mai putut exista un om sfânt din toate punctele de vedere”[45].
Ceea ce Mihail Kogălniceanu a fost pentru pentru domnitorul Alexandru Ioan Cuza în politica internă, ca promotor al marelor reforme sociale şi politice, aceeaşi importanţă a avut-o Costache Negri pentru domnitor în ceea ce priveşte politica externă. Drept urmare a fost numit „adevăratul ministru de externe al lui Alexandru Ioan I”[46]. Şi pe bună dreptate căci „greul” politicii externe l-a dus Negri prin dificilele sale misiuni diplomatice la Constantinopol.
Aşadar, domnitorul Principatelor Române a trimis spre capitala Imperiului Otoman o delegaţie moldoveană ce-l avea în frunte pe Costache Negri pentru a obţine, potrivit Convenţei de la Paris, firmanul de învestitură. Acestei delegaţii i s-a adăugat delegaţia munteană condusă de I. I. Filipescu[47].
Odată ajunse la Poartă, cele două delegaţii române s-au lovit de o atmosferă neprielnică. Chiar dacă delegaţia moldoveană raporta la 7/19 februarie faptul că marele vizir l-a primit într-o manieră politicoasă pe Costache Negri şi pe N. Catargiu, pe fiecare separat, nu împreună, totuşi nu se punea problema ca în termen de o lună să se obţină învestitura, aşa cum era stipulat în Convenţie. Înainte de a da un răspuns, Poarta aştepta mai întâi rezultatul Conferinţei de la Paris care fusese convocată în vederea examinării chestiunii dublei alegeri[48].
În ciuda prezenţei celor două delegaţii române, Poarta continua să tergiverseze. La 14/26 aprilie, Costache Negri scria din Constantinopol lui Cuza că, după trei şedinţe ale Consiliului de Miniştri al Porţii, nu s-a luat încă nicio decizie în ceea ce priveşte învestitura. El mai adăuga faptul că la Şumla au loc concentrări de trupe menite să ia direcţia spre Dunăre. Faţă de eventualitatea unei intervenţii militare turceşti, Cuza a acţionat cu fermitate şi a decis concentrarea armatei moldovene şi muntene într-o tabără la Floreşti, semn că domnitorul era hotărât să se opună otomanilor pe calea armelor în caz că aceştia intervin la Nord de Dunăre. Efectul mişcării lui Cuza a fost cel scontat la Constantinopol. Potrivit scrisorii din 23 mai, adresate de şeful delegaţiei muntene, I. I. Filipescu, lui Cuza, concentrarea trupelor române la Floreşti a mai calmat spiritele în tabăra otomană[49]. Acest aspect arată faptul că Imperiul Otoman se opunea cu înverşunare Unirii Principatelor de peste Dunăre intenţionând să restabilească ordinea pe calea armelor, iar Principatele Române erau decise să apere cu orice preţ marea realizare de la 24 ianuarie.
Fără să piardă timpul, Negri a început o veritabilă campanie de informare a diplomaţilor acreditaţi în capitala Imperiului Otoman. El s-a dus la toate ambasadele Puterilor garante, în afară de cea austriacă, a discutat cu reprezentanţii acestora, a prezentat memorii, căutând să-i convingă de justeţea cauzei româneşti. El a încercat să demonstreze diplomaţilor că chiar dacă s-ar anula alegerea din Ţara Românească şi ar avea loc noi alegeri, românii ar alege tot pe actualul domn. În ciuda faptului că unii diplomaţi străini vedeau dubla alegere ca o încălcare a Convenţiei, Negri declara că în primul rând trebuie să fie luate în considerare doleanţele românilor şi hotărârea acestora de a se uni, în detrimentul unor articole din Convenţie care au fost făcute pentru români dar fără participarea românilor[50].
La Constantinopol atmosfera era foarte încărcată. Inaccesibilitatea oficialităţilor turceşti şi opacitatea acestora faţă de cauza românească îngreuna misiunea ce le-a fost însărcinată emisarilor lui Cuza. Totuşi, în mijlocul acestei lumi ostile, Costache Negri a întâlnit un susţinător al cauzei româneşti, viitorul secretar al lui Cuza, Arthur Baligot de Beyne, care la 27 februarie şi-a reeditat ziarul „La Presse d’Orient”, încercând prin interemdiul acesta să înduplece cerbicia Porţii[51].
Cabinetul turcesc s-a hotărât, în principiu, să acorde învestitura dar în asemenea condiţii încât ele nu puteau fi primite. Condiţiile impuse de cabinetul turcesc prevedeau faptul că vor fi două firmane de învestitură, unul pentru Ţara Românească, altul pentru Moldova. Ca urmare a prmirii firmanelor de învestitură, Cuza trebuia să vină la Constantinopol să le primească personal, iar în lipsa acestuia trebuia să desemneze câte un caimacam la Bucureşti şi la Iaşi care să-l reprezinte cât timp va fi absent. O altă condiţie impusă de turci era că după domnia lui Cuza vor fi aleşi doi domni ca şi în trecut. În caz de nerespectare a Convenţiei de la Paris, Poarta urma să aibă dreptul să trimită în Principate mai întâi un comisar însoţit de reprezentanţii puterilor garante, apoi, în cazul în care încălcarea Convenţiei ar persista, otomanii îşi revendicau dreptul de a trimite trupe „pentru a restabili ordinea legală tulburată”[52]. Aceste condiţii comunicate de Negri lui Cuza la 25 mai/6 iunie 1859, a provocat indignare în Principatele Române. Drept urmare, domnul a hotărât rechemarea imediată a delegaţilor, care aşteptau de luni întregi, departe de ţară, ca domnitorul să primească învestitura. Văzând măsurile drastice luate de Cuza, la care s-au adăugat şi intervenţiile repetate ale ambasadorilor celor cinci puteri garante care ne erau favorabile, turcii au cedat în cele din urmă şi în noile condiţii comunicate de Costache Negri domnitorului, la 10/22 iunie, otomanii au renunţat la venirea imediată a lui Cuza la Poartă, la clauza caimacamilor şi la aceea privind trimiterea de trupe în caz de încălcare a Convenţiei. La rândul său Cuza a revocat ordinul de rechemare a delegaţilor. În ciuda acestui fapt lucrurile au tergiversat din cauza izbucnirii războiului franco- italo- austriac[53].
Nici în ţară situaţia nu era prea liniştită din cauza frământărilor interne. Datorită faptului că situaţia era tensionată pe plan intern, Cuza l-a rugat pe C. Negri să se întoarcă în ţară spre a-i încredinţa formarea unui guvern la Bucureşti care să calmeze spiritele şi să pună capăt rivalităţilor partizane. Negri a respins oferta domnitorului explicându-i că vrea să-şi ducă la bun sfârşit misiunea care i-a fost încredinţată afirmând că „ar fi o nebunie să lipsesc de la datoriile mele şi să plec abia ce bine am venit”[54]. Aşadar, a rămas în continuare la Constantinopol cu speranţa că într-un final va obţine firmanul de învestitură în ciuda faptului că oficialităţile Porţii continuau să tergiverseze. Chiar dacă în cadrul Conferinţei de la Paris din 13/25 aprilie 1859 s-a recunoscut alegerea lui Cuza „în chip excepţional” şi „pe cât timp va trăi”, Poarta, care ar fi trebuit să dea firmanul în decurs de o lună după pronunţarea deciziei forului european, avea să întârzie nu mai puţin de şapte luni mult dorită confirmare. În tot acest timp Negri a continuat să lupte şi să spere, şi abia pe la jumătatea lunii august se credea îndreptăţit a comunica acordarea învestiturii şi a întoarcerii sale în ţară unde: „vă voi povesti despre toate necazurile mele de aici şi despre îngereasca răbdare ce mi-a trebuit în aceste şapte luni din urmă, în acest îngrozitor Stambul, pe care poeţii de prin partea locului îl numesc perla universului”[55].
Într-adevăr, datorită insistenţei delegaţiei române reprezentată de Costache Negri, la care s-a adăugat presiunile insistente ale Franţei, ambasadorii marilor puteri au semnat la şapte septembrie protocolul de la Paris prin care oficializau dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în Principatele Române. După o săptămână, marele vizir încuviinţa primirea în audienţă a delegaţiei moldovene şi apoi a celei muntene, iar la 20, respectiv 24 septembrie, mult aşteptatul act de recunoaştere a fost semnat de către puterea suzerană. Semnarea nesimultană şi trimiterea în ţară a acestuia, separate, prin intermediul unui ofiţer turc, ci nu prin şefii celor două delegaţii, semnificau palide încercări de salvare a orgoliului deja ştirbit al Porţii[56].
Acesta a reprezentat un prim mare succes al lui Negri în cadrul strălucitei sale cariere diplomatice. Însă şirul succeselor diplomatice nu urmau să se oprească aici, de asemenea nici contactul său cu „perla universului”. După cum am arătat, idealul românilor era recunoaşterea Unirii pe plan internaţional, această recunoaştere a dublei alegeri reprezentând doar un pas spre realizarea dorinţei supreme a întregii suflări româneşti.
Revenit la Constantinopol în continuarea misiunii sale, Negri a desfăşurat în această perioadă o intensă activitate diplomatică pe care i-au apreciat-o în mod elogios nu numai cei din ţară, ci şi cercurile diplomatice din capitala Imperiului Otoman. Lupta pentru desăvârşirea Unirii se arăta încă deosebit de grea. Timp de mai bine de un an, începând din vara anului 1860, Negri a înfruntat multe greutăţi şi ignoranţă din partea oficialităţilor turceşti.
Costache Negri scria Ministerului de Externe al Moldovei că „diplomaţia aproape în întregime s-a înţeles [...] să menţină statu-quo în Orient şi de a nu lăsa să se producă mari complicaţii care s-au ivit în Europa”[57], acest lucru îngreunând foarte mult misiunea diplomatică a trimisului român.
Paralel cu acţiunile duse pe plan intern pentru desăvârşirea Unirii, diplomaţia tânărului stat a acţionat pentru recunoaşterea de către puterile garante şi a puterii suzerane a unificării administrative a Principatelor Unite. La Constantinopol, Negri a dus o muncă asiduă în vederea împlinirii acestui fapt şi după lungi tergiversări, Poarta a fost nevoită să renunţe la pretenţiile ei şi să prezinte proiectul de firman prin care era acordată Unirea administrativă. Prin urmare la 24 noiembrie/6 decembrie, Negri comunica la Bucureşti trimiterea firmanului referitor la recunoaşterea Unirii politico-administrative a celor două ţări[58].
În perioada petrecută la Constantinopol, Negri a căpătat un respect deosebit din partea înalţilor demnitari turci, din partea ambasadorilor dar în primul rând, o atenţie deosebită faţă de diplomatul nostru a avut-o sultanul care l-a decorat cu ordinal de mare cavaler, clasa a II-a.
În ciuda faptului că a îndurat multe necazuri în cadrul misiunii sale diplomatice, Costache Negri are meritul incontestabil de a i se atribui succesul diplomatic pe tărâm otoman. El a reuşit să convingă oficialităţile otomane că unirea deplină a principatelor dunărene este dorinţa unanimă a întregului popor român şi în acelaşi timp a avut un aport important în schimbarea caracterului relaţiilor dintre Principate şi Poartă. Îndurând „tot felul de grosolănii”, Negri a izbutit să contribuie decisiv la rezolvarea chestiunii româneşti care persista de mult timp, ajutat fiind şi de ceilalţi agenţi diplomatici acreditaţi la Constantinopol.
II.2. Diplomaţii români la Paris
Într-un moment istoric decisiv în stabilitatea relaţiei dintre Principatele Române şi Europa, perceput de posteritate ca un deţinător al unei vaste şi preţuite opere literare, dar şi ca un memorabil activist politic şi un veritabil om diplomatic, Vasile Alecsandri a avut o mare contribuţie în ceea ce priveşte politica externă a Principatelor în a doua jumătate al secolului al XIX-lea. De numele lui se leagă cele mai mari realizări ale diplomaţiei române la Paris. Din punctul de vedere al istoricului Nicolae Iorga, Vasile Alecsandri „a purtat o coroană fără spini şi a strălucit fără să sufere şi fără să mistuie” [59], marele istoric român dorind să evidenţieze faptul că misiunea poetului diplomat la Paris nu a fost aşa dificilă întrucât cercurile diplomatice franceze împărtăşeau aceeaşi dorinţă ca cea a românilor. Însă, în ciuda acestui fapt, Alecsandri se înscrie prestigios în generaţia făuritorilor statului român modern. N-a fost doar un poet ci şi „unul dintre fruntaşii complicatului proces istoric cari a avut ca rezultat apariţia pe harta Europei a statului român”[60], ale cărui limite poetul le indicase lui Napoleon al III-lea cu prilejul primei sale audienţe din 1859.
Sub noul domnitor şi prieten în acelaşi timp, Vasile Alecsandri a fost numit ministru de externe al Moldovei şi în această calitate a luat din nou calea străinătăţii pentru a obţine recunoaşterea dublei alegeri. Aşadar, „înfăşurat în haina serioasă a diplomaţiei”, Alecsandri a părăsit în luna februarie Iaşii îndreptându-se spre Franţa. La trei zile după sosirea sa la Paris, diplomatul român a solicitat şi a obţinut întrevedere la ministrul de externe al Franţei. Întrevederea sa cu ministrul de externe, contele Walewski a fost marcată de admiraţia şefului diplomaţiei franceze pentru curajul românilor de a se fi „abătut de la Convenţie”. Agentul diplomatic român a scos în evidenţă pe tot parcursul conversaţiei, dorinţa nemărginită de unire a ambelor principate, legitimitatea ei, hotărârea fermă de a nu mai da înapoi şi să nu cedeze presiunilor exterioare, precum şi speranţa că Franţa va susţine nemijlocit doleanţele românilor. În cadrul acestei întrevederi, ministrul francez nu a fost în măsură să dea asigurări şi nici indicaţii, nu a putut să-şi asume singur răspunderea asupra acestei probleme, drept urmare acesta i-a înlesnit o audienţă la împăratul Franţei, Napoleon al III-lea[61].
Audienţa la împărat a fost obţinută fără întârzieri, iar rolul strădaniilor şi a calităţilor diplomatului român s-a văzut imediat. Împăratul a promis trimiterea unor specialişti francezi (tehnici şi militari) în Principate, un cadou consistent care constă în arme şi muniţii, facilitarea unui împrumut de 12 milioane de franci pentru necesităţile tânărului stat român, sprijinul politic pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza precum şi un acord de principiu pentru înfiinţarea unei agenţii diplomatice a Principatelor la Paris. Cu prilejul acestei întrevederi, Alecsandri i-a prezentat lui Napoleon al III-lea o hartă cu întinderea teritoriilor româneşti vorbindu-i despre „omogenitatea poporului ce locuieşte aceste părţi ale Orientului”, de rodirea pământului, de desimea pădurilor, de bogăţia minelor, de tăria Carpaţilor şi multe altele care aveau menirea să accentueze dorinţa românilor de unitate naţională. Agentul diplomatic român, arătând pe hartă provinciile locuite de români, adăugase, plimbându-şi degetul peste Banat, Transilvania, Bucovina, Basarabia şi malul drept al Dunării: „Vedeţi Sire, cât e de întinsă adevărata Românie şi ce regat important ar constitui cu ale sale nouă milioane de români dacă providenţa ar realiza visul şi aspirările lor. Pus de o mână puternică în cumpăna politicei moderne, el ar hotărî pentru totdeauna soluţia atât de grea a chestiei Orientului”[62]. Împăratului francez nu i-ar fi displăcut ideea reîntregirii neamului românesc având în vedere că această chestiune nu intra în contradicţie cu planurile sale antihabsburgice, ba dimpotrivă, cursul evenimentelor îl favorizau. Cu toate acestea Napoleon era interesat şi de menţinerea echilibrului european, cel puţin pentru moment, aşa cum fusese consfinţit prin tratatul de la Paris şi i-a recomandat lui Vasile Alecsandri să „nu grăbească evenimentele dar să profite de cursul lor”[63].
La 15 februarie a părăsit Parisul îndreptându-se spre Londra pentru cea de-a doua sa misiune diplomatică. Apoi urma să plece la Torino însă înainte de asta a trecut pe la Paris, solul român fiind primit într-o nouă audienţă la Napoleon al III-lea. În cadrul acestei audienţe s-a discutat despre trimiterea armelor şi a ofiţerilor instructori în Principate aşa cum s-a stabilit în cadrul primei întrevederi. Alecsandri a intuit foarte bine intenţia împăratului francez, acesta dorind un ajutor din partea românilor în iminentul război ce stătea să izbucnească între francezi şi austrieci. Diplomatul român nota într-o scrisoare trimisă domnitorului că „vântul suflă a război” ceea ce dovedeşte faptul că poetul diplomat era la curent cu intenţiile francezilor[64].
Vreme de zece zile cât a mai rămas în capitala Franţei, Alecsandri a stabilit legături profitabile, pentru cauza Unirii, cu mari personalităţi ale vieţii culturale şi politice precum Lamartine, generalul Trochu, Thouvenel, ministrul de externe al Franţei, Pavel Kiseleff, fostul guvernator rus al Principatelor Rmâne, pe atunci ambasador la Paris şi chiar cu baronul Hübner, ambasadorului duşmănosului Imperiu Habsburgic[65].
Reîntors din Italia, solul român a trecut din nou pe la Paris la cererea împăratului francez pentru a-i comunica observaţiile cu privire la starea spiritelor din Piemont. Ulterior la 7 aprilie se întruneau, tot în capitala Franţei, într-o nouă conferinţă, reprezentanţii puterilor semnatare ale Convenţiei, spre a delibera în chestiunea recunoaşterii dublei alegeri din Principate. Marele merit al lui Alescandri a constat în faptul că a atras de partea sa cinci dintre cele şapte puteri reprezentate la conferinţă[66].
Începând cu 11 octombrie 1860, domnitorul Cuza i-a încredinţat lui Alecsandri şi portofoliul ministerului de externe al Ţării Româneşti. Timp de o lună, „poetul Unirii” a fost cel dintâi ministru care a deţinut aceeaşi funcţie în ambele ţări. Cariera sa ministerială s-a încheiat la sfârşitul lunii mai 1860 odată cu retragerea de la guvern a prietenului său, Ion Ghica[67].
Ministru nu va mai fi însă sarcini diplomatice el va mai avea. Spre sfârşitul lunii martie 1861, domnitorul l-a trimis din nou în Franţa pentru a explica dificultăţile pe care i le crease problema armelor maghiare şi pentru a cere sprijinul mai eficient al Franţei în vederea obţinerii recunoaşterii unirii administrative şi politice. Din nou au avut loc „fructuase întrevederi” cu Thouvenel, ministrul de externe al Franţei sau cu Napoleon al III-lea[68].
În acelaşi an Alecsandri scria lui Negri: „Ei, iubitul meu prieten, dacă-mi consult conştiinţa şi o întreb dacă douăzeci de ani ne-am slujit cu adevărat ţara, conştiinţa îmi răspunde: da, fără evitare”[69], semn că diplomatul român era conştient de însemnătatea funcţiei sale şi de rolul care l-a avut pentru făurirea Unirii depline.
Spre toamna anului 1861, diplomatul poet s-a instalat pentru o vreme la Paris, înlocuind pe fratele său care era plecat în concediu, în conducerea agenţiei Principatelor Unite de la Paris. De aici a trimis în ianuarie 1862, felicitările sale pentru înfăptuirea unirii depline sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza. „Acum viitorul se deschide înaintea noastră -spunea Alecsandri- liber de piedicile care opreau mersul nostru înainte; ne rămâne să ştim să profităm de mijloacele care ne sunt oferite pentru a ne ajunge scopul. Vom ajunge cu tact, energie, şi patriotism, trei virtuţi admirabile a căror trinitate a făcut întotdeauna miracole în formarea popoarelor”[70].
După înfăptuirea Unirii administrative, când marile obiective ale politicii externe au fost atinse, Vasile Alecsandri având un aport consistent, dar mai ales când Principatele Unite au încetat să mai fie un subiect de predilecţie al diplomaţiei europene, atenţia sa a fost dirijată către tărâmul adevăratei pasiuni, literatura.
Activitatea sa diplomatică proiectează peste ani imaginea patriotului înflăcărat care redă posterităţii marile însuşiri ale generaţiei redeşteptării naţionale. De aceea el nu merită să fie preţuit doar pentru versurile sale ci pentru întreaga-i activitate, atât pe tărâmul culturii cât şi pe tărâmul diplomaţiei, evidenţiindu-se ca unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi şi apărători a intereselor fundamentale ale naţiunii române.
Un alt diplomat român care a făcut carieră la Paris, a fost Ioan Alecsandri sau Iancu (cum era numit în epocă). Acesta era fratele lui Vasile Alecsandri şi aparţinea generaţiei care a avut un aport decisiv la înfăptuirea marilor dorinţe naţionale, făcea parte din acea pleiadă care „a pregătit sosirea măreţelor aşezăminte de unde au ieşit renaşterea şi însemnătatea României de azi”[71].
Intrat în vâltoarea luptei pentru unire, Iancu Alecsandri, anticipând înfăptuirea marelui ideal, publica în ziarul „Concordia” poezia „Odă la Unirea Principatelor” care avea un profund mesaj patriotic[72].
Iancu Alecsandri s-a arătat pătruns de importanţa întreţinerii unui climat favorabil aspiraţiilor legitime ale poporului român, prin intermediul ziarelor şi revistelor de orientare liberală din Apus, spre atragerea concursului moral al opiniei publice internaţionale. De altfel acest gen de acţiune a devenit o constantă în întreaga sa activitate diplomatică desfăşurată în vremea lui Cuza[73].
Prima problemă politică ce necesită soluţionare rapidă la nivelul diplomaţiei europene consta în recunoaşterea pe plan internaţional a deciziilor luate la Iaşi şi Bucureşti în privinţa desemnării domnului Principatelor Române. Fără a aştepta recomandări sau rugăminţi din ţară, Iancu Alecsandri, care nu avea încă vreo calitate oficială, a prezentat în scris, la 4 februarie 1859, prinţului Napoleon, o amplă pledoarie privind caracterul legal al dublei alegeri în persoana lui Alexandru Ioan Cuza şi a sugerat într-o manieră abilă despre primejdia unor tulburări ce ameninţau să izbucnească în cazul nerecunoaşterii de către Europa al actului politic de la 24 ianuarie[74].
Cu prilejul primei misiuni în Franţa a ministrului de externe moldovean, Vasile Alecsandri şi a întrevederii avută de acesta cu împăratul Napoleon al III-lea, Iancu dobândea, la cererea fratelui său, acordul suveranului Franţei pentru misiunea de agent oficial pe lângă curtea Tuileriilor, în calitate de „corespondent al guvernului Moldovei la Paris şi Londra”. Postul de corespondenţă obţinut de ministrul de externe moldovean era considerat de acesta un prim pas pentru înfiinţarea unei agenţii diplomatice în capitala Franţei[75].
Misiunea sa diplomatică comporta un grad sporit de dificultate la debut, când însăşi denumirea ţării, Principatele Unite, era contestată de multe cancelarii, iar teritoriul românesc judecat de mulţi drept parte integrantă a Imperiului Otoman. Chiar şi guvernul francez, spre a nu trezi în rândul diplomaţilor reprezentând puterile ostile unirii suspiciuni sau proteste, trebuia să păstreze o atitudine rezervată în acest sens[76].
Eforturile depuse de agenţii diplomatici sau trimişii speciali ai cabinetului domnesc n-au rămas fără rezultat. Partea de contribuţie ce revine lui Iancu Alecsandri în acest travaliu trebuie privită în strânsă conexiune cu reacţia Franţei faţă de dezideratele româneşti şi cu evoluţia raporturilor româno- franceze, care se situau pe o linie mereu ascendentă[77].
Obiectiv major al activităţii sale diplomatice, apărarea şi consolidarea autonomiei Principatelor Unite, pregătirea premiselor independenţei statului român răzbate orice demers al lui Iancu Alecsandri, începând încă de la numirea sa în funcţia de „corespondent” al guvernului moldovean. Subsumând obiectivele de ansamblu ale politicii externe româneşti ţelului suprem, recunoaşterea unirii definitive a devenit condiţia principală pentru înfăptuirea întregului program de reforme, domnitorul recomandând agentului diplomatic de la Paris direcţia către care trebuia să-şi concentreze energia şi priceperea[78].
Iancu Alecsandri a ştiut să se orienteze cu destoinicie în meandrele vieţii politice şi diplomatice din capitalele Franţei şi, prin prestanţa sa, a ridicat însemnătatea tinerei agenţii în ochii oficialităţilor franceze şi a diplomaţilor străini acreditaţi la Paris. Dublate de relaţiile particulare, raporturile strânse întreţinute de agentul român cu oamenii politici francezi sau cu persoanele influente din preajma curţii imperiale, îndeosebi cu prinţul Napoleon sau cu ministrul de externe, Thouvenel, i-au facilitat în multe rânduri soluţionarea problemelor ce s-au ivit în cursul activităţii sale diplomatice. Odată ce ţelul a fost atins, graţie efortului depus de „corespondentul” nostru, recunoaşterea Unirii depline pe plan politic şi administrativ a servit, implicit, consolidării poziţiei reprezentantului român acreditat la Paris şi Londra, în speţă Iancu Alecsandri[79].
Sentimentul datoriei faţă de neam şi ţară, de care a fost animat în cei câţiva ani de activitate diplomatică, s-a identificat cu propria-i credinţă în justeţea şi ireversibilitatea căii alese de Cuza în amplul proces de restructurare a societăţii româneşti, încât, după brutala înlăturare a domnitorului Unirii, primul nostru agent diplomatic la Paris, a preferat să stea, până la sfârşitul vieţii, în afara vâltorilor politice, dând dovadă de devotament faţă de Cuza şi opera sa.
Un alt personaj important care a reprezentat Principatele Române la Paris a fost diplomatul Ştefan Golescu care a fost trimis în calitate de reprezentant al Munteniei pentru a menaja susceptibilitatea cercurilor politice muntene. Acesta s-a deplasat la Paris unde a conlucrat cu Vasile Alecsandri. Golescu s-a întâlnit cu Morny, fratele vitreg al împăratului, cu prinţul Napoleon, cu Bendetti, unul dintre cei mai de seamă diplomaţi ai Franţei dar şi cu Talleyrand, fostul comisar francez în Principate. Ca şi Alecsandri, Ştefan Golescu s-a întâlnit cu Kiseleff, discutând diverse probleme ce ţineau de chestiunea românească[80].
Mai târziu, în vară, a fost trimis şi Dumitru Brătianu care a reprezentat, de asemenea, unul dintre apostolii cauzei româneşti în deceniile de mijloc ale secolului al XIX-lea, punând umărul la Unirea Principatelor şi acţionând mai mult pe plan extern în încercarea de a determina cercurile diplomatice europene să accepte starea de spirit din Principate. Din punct de vedere diplomatic, Brătianu dispunea de o experienţă vastă de aproximativ un deceniu. Drept răsplată a meritelor sale pe tărâmul luptei diplomatice şi ca recunoaştere a competenţei în materie, lui Brătianu i s-a încredinţat funcţia de ministru de externe în primul guvern a lui Cuza în Ţara Românească[81].
La 18 iulie, Brătianu prezenta lui Walewski un memoriu în cuprinsul căruia obiectivele imediate ale vizitei sale în Franţa erau definitivarea operei începută la 24 ianuarie. Intervenţia sa, conjugată cu acţiunile întreprinse pe acelaşi termen şi în aceeaşi perioadă de Vasile Alecsandri, şi-a dovedit oportunitatea[82].
Dumitru Brătianu, prin activitatea sa diplomatică a contribuit la realizarea marilor deziderate naţionale ale secolului al XIX-lea, reuşind de-a lungul anilor să-şi etaleze calităţile de diplomat iscusit şi de patriot desăvârşit.
Agenţii diplomatici din capitala Franţei şi-au dus misiunea la bun sfârşit, reuşind să facă o impresie plăcută în cadrul cercurilor politice de la Paris prin devotamentul lor faţă de patrie, prin munca lor neobosită pentru apărarea intereselor naţionale româneşti şi prin eforturile lor depuse în scopul întregirii naţionale. Chiar dacă au acţionat într-un mediu favorabil ţinând cont de faptul că Franţa a susţinut cauza românească, contribuţia agenţilor noştri de la Paris pentru făurirea Unirii mult dorite este incontestabilă şi merită pe deplin să fie elogiaţi de posteritate.
II. 3. Activitatea diplomatică a românilor la Londra
După cum bine ştim din cele relatate în primul capitol, problema Principatelor Române a fost de un real interes şi în Anglia. Guvernul englez considera că această problemă generează conflicte în caz că nu se rezolvă de curând, iar Anglia milita pentru evitarea oricărui nou conflict european. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza era fără îndoială „contrară spiritului şi textului Convenţiei” aşa cum afirma lordul Malmesbury. Atitudinea oamenilor de stat englezi corespundea cu apărarea intereselor ei în Orient, iar pentru asta trebuia menţinut „omul bolnav”; schimbarea produsă prin actul Unirii lovea integritatea acestuia şi în concluzie, Anglia s-a opus. Drept urmare domnitorul Cuza a trimis la Londra agenţi diplomatici pentru a schimba atitudinea ostilă a Angliei faţă de cauza românească. La fel ca la Paris, Vasile Alecsandri va fi principalul reprezentant diplomatic al Principatelor Române la Londra. Acesta a plecat la 15 februarie 1859 spre Londra în cadrul celei de-a doua etape a misiunii sale diplomatice care de altfel era cea mai dificilă din motive lesne de înţeles, iar orice tendinţă de emancipare a popoarelor creştine de sub dominaţia otomană intra în contradiţie cu interesele politice britanice[83].
Misiunea lui Alecsandri a devenit mult mai dificilă după ce a aflat de la ambasadorul francez din Londra că în cercurile politice engleze evenimentele din principate au fost prezentate în mod eronat de către ambasadorul turc la Londra, Musurus, care nu era altul decât cumnatul fostului caimacam antiunionist, Nicolae Vogoride[84].
După o săptămână de aşteptare, ministrul de externe britanic, lordul Malmesbury a primit pe Vasile Alecsandri, dar nu în calitatea-i oficială, ci ca pe un trimis particular al colonelului Cuza, căruia titlul de domn încă nu-i fusese recunoscut. În cadrul discuţiei celor doi, Malmesbury a judecat aspru evenimentele din principate considerând actul de la 24 ianuarie „o lucrare tainică şi revoluţionară”. Datorită inteligenţei sale diplomatice, Alecsandri l-a făcut pe Malmesbury să înţeleagă că prin dubla alegere nu se dorea slăbirea relaţiilor cu Imperiul Otoman şi nici desconsiderarea Convenţiei. Alecsandri a apărat cu mult tact interesele românilor, arătând cum la 1821, 1828 şi la 1848, românii ţinuse mereu cu turcii şi nu cu ruşii, apoi el atinge interesele materiale ale Angliei, amintind că în timpul foametei din Irlanda, Anglia s-a aprovizionat cu grânele române; în sfârşit, Alecsandri a afirmat că dubla alegere nu putea fi ignorată fără a se isca o adevărată revoluţie[85]. Prin argumentele aduse în discuţie, Alecsandri a reuşit să-i capteze atenţia şi interesul lui Malmesbury cu privire la cunoaşterea problematicii Principatelor, fals expusă până atunci de către „denigratorii” turci. Relatările delegatului român asupra evenimentelor din Ţările Române, garanţiile oferite şi argumentele invocate de acesta, ca şi perspectivele întrezărite pentru interesele economice şi politice ale Imperiului Britanic în Orientul Europei au convins şeful Foreign- Office-ului să privească lucrurile într-o manieră bine voitoare în ceea ce priveşte „chestiunea alegerii prinţului Cuza”[86].
Un alt exponent al diplomaţiei româneşti la Londra a fost Iancu Alecsandri. Dacă misiunea sa în capitala Franţei sfârşea cu succes graţie şi atitudinii înţelegătoare a acesteia faţă de problemele româneşti, în schimb, mult mai dificil i-a fost demersul la Londra, unde, se ştie, guvernul britanic, apărător la intereselor Turciei, nutrea sentimente neprieteneşti faţă de Principatele Române. Primit cu greu în audienţă la secretarul de stat pentru afacerile străine, John Russel, dar nu în calitatea-i oficială, Iancu Alecsandri a trebuit să răspundă atacurilor verbale care ţinteau regimul personal al lui Cuza. Cu o „eroică stăpânire de sine”, agentul român a răspuns acuzelor, explicând că Unirea este dorinţa întregii naţiuni şi că prin acest act nu se doreşte o răzvrătire împotriva puterii otomane[87].
Misiunile agenţilor români la Londra au fost de un real succes întrucât au reuşit într-o mare măsură să înduplece oficialităţile britanice să-şi schimbe atitudinea faţă de problema românilor.
II.4. Diplomaţia română în capitala Imperiului Habsburgic
Principalul exponent al diplomaţiei româneşti la Viena a fost doctorul Ludovic Steege. Acesta a primit din partea domnitorului Cuza însărcinarea de a obţine adeziunea Austriei la politica faptului împlinit din Principate, în speţă recunoaşterea dublei investiri a lui Cuza.
Consulul austriac la Iaşi, Gödel Lannoy, informa Viena la 3 februarie că Steege ar fi dorit să amâne călătoria până la dobândirea avizului favorabil din partea Porţii, doar că dispoziţiile ferme ale domnitorului nu îngăduiau întârziere, grăbind plecările misionarilor săi[88]. Recunoaşterea faptului împlinit era obiectivul central al politicii externe a Principatelor Române în acea perioadă, iar cei chemaţi să o înfăptuiască făcuseră deja dovada devotamentului pentru ţară şi pentru domnitor.
Dacă în timp ce la Constantinopol, misiunea lui Costache Negri se arăta de la început, conform aşteptărilor, anevoioasă, având de înfruntat cerbicia Porţii, iar în celălalt capăt al Europei, Vasile Alecsandri recolta bunăvoinţa împăratului Napoleon al III-ea şi chiar încurajările de ultimă instanţă ale lui Malmesbury, Ludovic Steege era confruntat cu mari dificultăţi generate de adversitatea Imperiului Habsburgic. Când, în calitatea de împuternicit extraordinar al noului organism politic a cerut audienţa cancelarului austriac, spre a-i preda scrisoarea domnitorului ce notifica dubla alegere, Boul Schauenstein, ministrul de externe austriac, a refuzat să primească mesajul domnului Cuza, sub pretextul ilegalităţii procedurii, acceptându-i întrevederea doar în calitate de „veche cunoştinţă”[89].
Cât priveşte atitudinea autorităţilor vieneze reflectată atât în replicile cancelarului la dorita audienţă cerută de Steege, cât şi în relatarea ambasadorului austriac la Paris, Hübner, plină de ironii asupra întrevederii avută cu celălalt sol român din Apus, Vasile Alecsandri, spune totul despre atitudinea ostilă a oficialităţilor austrice faţă de români. Acest lucru l-a determinat pe Cuza, la 19 aprilie, să procedeze cu demnitate şi curaj la anularea convenţiei telegrafice austro- turce, încheiată cu 5 ani mai înainte[90]. Gestul său a surprins, dar era concludent pentru îndrăzneala şi dorinţa de independenţă a românilor.
Chiar dacă misiunea lui Steege în capitala Imperiului Habsburgic nu a avut rezultatele scontate din cauza opacităţii guvernului austriac, acesta merită inclus printre făuritorii Unirii. Misiunile diplomatice de la Viena şi Constantinopol au fost cele mai dificile dat fiind faptul că aceste imperii erau împotriva unirii politico- administrative a Principatelor Române, acestea având numeroase interese în ţările Nord- Dunărene.
II. 5. Legăturile diplomatice cu Prusia
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a avut ca trimis în Prusia pe acelaşi Ludovic Steege care a plecat spre Berlin pentru a obţine adeziunea guvernului prusac la cauza românească. Chiar dacă oficialităţile prusace susţineau politica tânărului stat român, aceştia au adoptat o politică de rezervă faţă de chestiunea Principatelor. Prusia era pro-unionistă, iar alegerile din Principate au prezentat interes deosebit, însă atenţia i-a fost îndreptată nu numai spre evenimente ci şi spre atitudinea Puterilor garante şi a Puterii suzerane.
Veştile contradictorii care soseau de la ambasadorii prusieni aflaţi la diverse curţi europene, nu reuşeau să ajute Cabinetul de la Berlin să-şi formeze o imagine completă deoarece Puterile garante evitau să-şi expună opinia clară, iar opinia Prusiei depindea de cea a Puterilor garante. Politica de expectativă promovată cu predilecţie de ministrul afacerilor străine, baronul Schleinitz, a îngreunat şi mai tare situaţia[91].
Deşi beneficia de facilităţile promise de consulul prusac la Iaşi, Theremin, care se oferise să-l recomande, printr-o scrisoare la Berlin, solul Principatelor nu a reuşit să transmită mesajul lui Cuza lui Schleinitz şi nici prinţului regent al Prusiei din cauză că aceştia, în ciuda insistenţelor lui Steege, au evitat sistematic întrevederea cerută în a doua jumătate a lunii februarie 1859. Steege a aflat de la ambasadorul rus de la Berlin, Budberg, pe care-l cunoscuse mai întâi la Viena, motivele abţinerii oficialităţilor prusiene de a contacta raporturi cu reprezentantul unui prinţ a cărui „poziţie n-a fost încă clar definită din punctul de vedere al dreptului internaţional”[92]. Acest aspect dovedeşte ambiguitatea politică a Prusiei în ceea ce priveşte poziţia sa faţă de chestiunea românească.
După retragerea sa de la minister, în ianuarie 1865, Ludovic Steege n-a mai participat decât sporadic la viaţa politică, preferând să stea în umbră. Totuşi, Steege rămâne în memoria posterităţii drept unul dintre oamenii politici de seamă care au pus umărul la împlinirea dorinţelor poporului român.
II. 6. Misiunea diplomaţilor români în Piemont
În capitala Italiei domnitorul Principatelor a trimis pe cel ce avea să aibă mari succese în misiunile sale diplomatice de la Paris şi Londra. Nu este nimeni altul decât poetul diplomat Vasile Alecsandri ale cărui veleităţi politice şi diplomatice sunt de necontestat. La fel ca în Franţa, agentul nostru a avut o misiune relativ facilă şi lipsită de dificultăţi în Italia. Acest lucru s-a datorat faptului că interesul major al Sardiniei era crearea unui precedent al principiului Unirii care s-o ajute în făurirea propriului stat naţional unitar iar Ţările Române erau precedentul de care aveau nevoie pentru a bate drumul până la propria desăvârşire statală. În felul acesta, Sardinia îşi asigură spatele în calea unor eventuale reproşuri de ordin internaţional în momentul începutului luptei de constituire a statului. Prin urmare, italienii şi-au îndreptat privirea spre teritoriile româneşti unde se întrezărea apariţia unui asemenea precedent, Sardinia visând să creeze un stat italian unitar, însă conjunctura politică internaţională nu-i permitea realizarea acestui deziderat.
La 8 martie, Alecsandri a părăsit Parisul, îndreptându-se spre Torino, ultima etapă a misiunii sale diplomatice. În capitala Piemontului diplomatul român a fost primit cu o deosebită căldură graţie năzuinţelor comune italo- române. Încă din ziua sosirii a fost condus în cabinetul prim- ministrului Camilio Cavour, care deţinea şi portofoliul externelor. Deşi primul ministru sard sprijinea recunoaşterea alegerii lui Cuza, drept dovadă acceptând numirea unui consul, Strambio, la Bucureşti, totuşi, în privinţa intenţiei de proclamare fără acordul celor două mari imperii, Habsburgic şi Otoman, a deplinei Uniri, poziţia lui Cavour era aceeaşi cu cea a împăratului Napoleon, recomandând prudenţă[93].
După convorbiri particulare avute cu generalul Alfonso Ferrero La Marmora, ministrul de război şi viitor prim ministru al Italiei, precum şi cu Strambio, Alecsandri a fost condus la regele Victor Emmanuel. În cadrul acestei întrevederi, agentul nostru i-a mărturisit adeziunea poporului român precum şi a opiniei publice franceze faţă de aspiraţiile naţionale legitime ale italienilor, acţiune care l-a binedispus pe suveran, câştigându-i simpatia[94].
După misiunea sa diplomatică din Italia, Vasile Alecsandri s-a întors la Paris la cererea împăratului francez pentru a-i comunica observaţiile cu privire la starea de spirit din Piemont. Chiar dacă nu a fost o misiune dificilă precum cea din Anglia spre exemplu, Vasile Alecsandri a reuşit să ducă la bun sfârşit şi această ultimă misiune, atrăgând de partea sa şi simpatiile italienilor care aveau acelaşi ţel ca şi românii.
Unirea a fost rodul activităţii poporului român, a forţei acestuia de a „mişca munţii din loc”. După actul de la 24 ianuarie, mulţi dintre diplomaţii străini au prevăzut izbucnirea unei revoluţii în cazul în care Unirea nu ar fi fost recunoscută. Misiunile speciale din primii ani de existenţă a statului român au avut de întâmpinat un şir întreg de greutăţi, legate de activitatea practică pe tărâm diplomatic. Departe de ţară, lipsiţi de informaţii, luptând singuri cu uneltirile diplomaţilor, deseori răuvoitori, însărcinaţi cu misiuni speciale şi-au îndeplinit conştiincios datoria. Având drept principală misiune să informeze asupra realităţii româneşti, să apere drepturile poporului român şi să rezolve favorabil toate problemele Principatelor Unite, ei au dovedit calităţi politice deosebite. Prin munca lor strălucitoare au contribuit la triumful cauzei româneşti.
Capitolul III
Lupta pentru Unirea Principatelor
Cea dintâi mare problemă care s-a impus atenţiei noilor guvernanţi a fost cea a obţinerii recunoaşterii din partea Puterilor garante a dublei alegeri, uniune personală care avea ca scop final Unirea. Era necesar să se obţină asentimentul Puterilor garante pentru ca statutul noii entităţi statale româneşti să fie omologat pe plan european. La aceasta se mai adăuga primejdia în care se aflau Principatele Unite în confruntarea lor cu Poarta otomană şi cu Austria habsburgică, adversare ale unificării lor. Acţiunea întreprinsă de domnitorul român în acest sens a jucat un rol primordial. În afara faptului că acesta a acţionat indirect, prin intermediul diplomaţilor trimişi în capitalele puterilor străine pentru a transmite mesajul domnitorului, acesta a acţionat şi în mod direct prin diverse intervenţii tăioase care au avut menirea să faciliteze şi în acelaşi timp să forţeze mâna oficialităţilor străine pentru a da un răspuns concret în vderea problemei româneşti.
Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza s-a relevat încă de la începutul domniei. Pe plan internaţional s-a manifestat prin acţiunile sale energice şi precise menite să înfrunte hotărârea Puterilor. Întrucât idealul românilor de unire şi nu ambiţia personală l-a condus în fruntea Ţărilor Române, el s-a socotit dator să lupte pentru acest ideal. Cuza şi-a cunoscut întotdeauna foarte bine misiunea şi responsabilitatea ştiind că existenţa poporului român stă în mâna sa. Având în vedere faptul că în aceste momente dificile ale debutului domniei sale, câştigarea Puterilor garante la cauza românească era absolut necesară, Cuza li se adresează, arătând că „Persistenţa românilor în dorinţa Unirii este o dovadă netăgăduită, că satisfacţia adevăratelor trebuinţe şi a aspirărilor legitime ale ţării consistă în realizarea completă a acelei dorinţi. Acea persistenţă ne va fi un titlu în ochii Puterilor şi îndrăznim a spera că ea ne va merita o aprobaţie unanimă în consiliile Europei. Plin de încredere în înalta dreptate a Puterilor, noi le rugăm să consfinţească actul măreţ ce am îndeplinit şi de a feri astfel naţia română de adânca desperare în care ar cădea, dacă ar vedea înlăturându-se realizarea dorinţei sale, cea mai scumpă şi mai statornică”[95].
III. 1. Problema recunoaşterii dublei alegeri
Adunarea electivă a Moldovei a răspuns, la 26 ianuarie 1859, lui Cuza că a primit cu entuziasm mesajul acestuia prin care anunţa alegerea sa ca domn şi în Ţara Românească. Adunările ambelor ţări şi-au exprimat totodată convingerea că Puterile garante vor aproba dubla alegere. De fapt, lucrurile nu erau aşa simple. Existau puteri ale Europei care nu erau de acord cu evenimentele din Principate. Chiar în seara de 24 ianuarie Lobanov, reprezentantul Rusiei la Constantinpol, telegrafia principelui Gorceakov, la Petersburg, că Poarta consideră alegerea lui Cuza ca o încălcare a Convenţiei de la Paris, că ea cere convocarea unei conferinţe şi speră că o decizie unanimă a puterilor va preveni necesitatea unei intervenţii armate. După cum bine ştim, în afară de Turcia, nici Austria nu recunoştea dubla alegere: consulul ei a fost singurul care nu a prezentat felicitări lui Cuza primind dispoziţii de la Viena ca să nu recunoască noua situaţie şi să nu vizeze paşapoartele româneşti emise în numele lui Cuza[96]. Anglia voind a sprijini Turcia, adoptase la început o atitudine de rezervă; ea se va modifica ulterior, în urma misiunii lui Vasile Alecsandri şi a stăruinţelor Franţei şi Rusiei.
O măsură imediată luată de Cuza a fost trimiterea diplomaţilor în capitalele Marilor Puteri pentru a obţine recunoaşterea dublei alegeri, aspect discutat mai pe larg în capitolul doi al acestei lucrări. Cu toate acestea, atitudinea Austriei şi a Turciei, de ostilitate, continua, şi aceasta s-a văzut la primele două şedinţe ale Conferinţei de la Paris. În timp ce cinci dintre Puterile garante şi anume Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au decis, la propunerea lui Walewski, să ceară Porţii ca să recunoască dubla alegere, Austria nu a aderat la acest punct de vedere[97]. Dar războiul care a început între austrieci de o parte şi franco- italieni de cealaltă parte, a obligat pe habsburgi sa fie mai concesivi. Austria se temea să nu-şi complice situaţia, radicând împotriva ei atât pe români căt şi pe unguri care nu aşteptau decât un prilej favorabil pentru a scăpa de dominaţia austriacă. Prin urmare, la 1/13 mai, consulul ei la Bucureşti, Eder, comunica verbal ministrului de externe al Ţării Româneşti, Scarlat Fălcoianu, că a primit ordin de la guvernul său să reia relaţiile cu guvernul romăn, la fel ca ceilalţi agenţi consulari, că este autorizat să accepte titulatura „Principatele Unite” şi în acelaşi timp să vizeze paşapoartele purtând numele lui Cuza[98].
Între timp, Turcia continua să tergiverseze. La 14/26 aprilie, Costache Negri scria, din Constantinopol, lui Cuza că, după trei şedinţe ale Consiliului de Miniştri al Porţii, nu s-a luat încă nicio decizie în privinţa învestiturii. El mai adăuga că au loc concentrări de trupe care sunt trimise la Şumla, trupe ce vizau Principatele Române. Faţă de eventualitatea unei intervenţii militare turceşti, Cuza a reacţionat cu fermitate: a decis, drept răspuns la replica otomanilor, concentrarea armatei muntene şi moldovene într-o tabără, la Floreşti, între Ploeşti şi Câmpina, de unde ea se putea deplasa uşor atât spre linia Dunării cât şi spre Transilvania, în cazul unui conflict cu Austria. La începutul lunii mai, detaşamente din diferite garnizoane ale ţării se îndreptau spre această tabără. Efectul la Constantinopol a fost cel aşteptat. Drept urmare cabinetul turcesc s-a hotărât să acorde investiture, dar în asemenea condiţii încât ele nu puteau fi primite. Despre acest aspect am mai vorbit în cadrul acestei lucrări aşa că nu voi intra în amănunte ci voi face doar o sumară constatare. După cum ştim, Cuza nu a fost de acord cu prevederile impuse de otomani aşa că a decis să recheme imediat delegaţiile din Constantinopol. Văzând decizia radicală luată de Cuza, la care s-au adăugat şi presiunile din partea ambasadorilor celor cinci puteri favorabile Unirii, Poarta a renunţat la pretenţiile sale. Cu toate acestea lucrurile au mai tergiversate din cauza războiului franco- italo- austriac. Abia după încheierea ostilităţilor, au avut loc, la 26 august/ 7 septembrie, cea de-a treia şedinţă a Conferinţei de la Paris, când Turcia şi Austria au recunoscut îndoita alegere[99]. Tabăra de la Floreşti s-a închis la la patru zile după hotărârea luată la Conferinţa de la Paris, adică la 30 august/ 11 septembrie.
Românii au reuşit să obţină, printr-o atitudine hotărâtă, recunoaşterea actului istoric de la 24 ianuarie. Dacă Franţa, datorită sprijinului ei, a creat condiţii prielnice pentru a se obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, lupta pentru realizarea năzuinţelor sale a fost dusă de însuşi poporul român. Diplomaţia europeană a recunoscut justeţea soluţiei românilor . Acest eveniment nu era numai un pas în realizarea unităţii naţionale, ci însemna şi una din loviturile date regimului feudal[100].
Problema recunoaşterii dublei alegeri a reprezentat o grea încercare pentru Alexandru Ioan Cuza care avea de înfruntat ostilităţile habsburgilor, dar mai ales cele ale turcilor. Dar cu toate astea, Cuza şi-a dovedit calitatea de mare om politic, reuşind să obţină această recunoaştere mult dorită de românii din Moldova şi Muntenia.
III. 2. Problema recunoaşterii Unirii politico- administrative
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova a surprins şi a derutat complet Poarta şi pe diplomaţii acreditaţi la Constantinopol. Surprinderea a fost cu atât mai mare cu cât nimeni nu se aştepta la un asemenea rezultat. Diplomaţia otomanǎ şi-a exprimat convingerea conform cǎreia alegând un unionist, românii au dat expresie sentimentului naţional şi astfel şi-au exprimat protestul faţǎ de reprezentanţii vechiului regim. Dacǎ alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei a surprins în mod deosebit cercurile politice din capitala Imperiului Otoman, dubla alegere sǎvârşitǎ la 24 ianuarie 1859 a aruncat Poarta în stupoare, nefiind de acord în nici un fel cu evenimentele petrecute în Ţǎrile Române[101].
Actul de la 24 ianuarie 1859 nu încheiase Unirea Principatelor, ci abia o începuse. Aceasta pentru cǎ pe plan intern Unirea era vǎzutǎ ca o uniune personalǎ, cele douǎ ţǎri româneşti având acelaşi domnitor, iar în plan extern alegerea aceluiaşi domnitor crease o situaţie juridicǎ nouǎ care venea în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei de la Paris din 1858. Astfel marele eveniment politic a dus la o sporire a activitǎţii diplomatice, având drept prim obiectiv recunoaşterea faptului împlinit. Patrioţii din ambele Principate au acordat o deosebitǎ importanţǎ acestui eveniment pe care îl considerau ca un pas decisiv în procesul de constituire a statului naţional[102].
În condiţiile nerecunoaterii dublei alegeri, a inexistenţei agenţiilor diplomatice române şi a necesitǎţilor urgente pe care le avea tânarul stat român, chiar din primele luni ale anului 1859 s-a iniţiat o intensǎ activitate diplomaticǎ externǎ în vederea recunoaşterii acestui act politic. Totuşi în aceste condiţii a început o susţinutǎ activitate diplomaticǎ româneascǎ pentru obţinerea recunoaşterii internaţionale a stǎrii de fapt. În capitalele Puterilor eurpene domnitorul A. I. Cuza a trimis emisari pentru a purta tratative cu cercurile conducǎtoare[103].
Dacă dubla alegere a fost recunoscută de marile puteri europene, acum lui Cuza îi revine o misiune cel puţin la fel de dificilă şi anume obţinerea Unirii depline a Principatelor Române pe plan administrativ, toate eforturile româneşti pe plan extern fiind subordonate acestui scop.
Era nevoie de unirea administrativă pentru a facilita relaţia politică, economică şi militară dintre cele două Principate române. Aşadar el trebuia să acţioneze pe plan extern pentru ca marile puteri să recunoască Unirea administrativă [104].
În cele ce urmeazǎ ne-am propus sǎ prezentăm vizita protocolarǎ a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în capitala Imperiului Otoman în anul 1860, aşa cum este descrisǎ de cǎtre marele poet al vremii, Dimitrie Bolintineanu care a fost martor ocular pe întreg parcursul cǎlǎtoriei sale. Cele mai importante momente petrecute în decursul cǎlǎtoriei au fost consemnate de cǎtre Bolintineanu în memoriile sale cuprinse în opera Însemnǎri de cǎlǎtorie.
Înainte de a trece la descrierea cǎlǎtoriei vom prezenta modul cum poetul Dimitrie Bolintineanu a ajuns sǎ fie desemnat membru al delegaţiei române la Constantinopol, precum şi situaţia internǎ a Principatelor Unite din aceasta perioadǎ şi motivele care l-au determinat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza sǎ se ducǎ însuşi în capitala Imperiului Otoman.
Aşadar, dupǎ dubla sa alegere ca domnitor al Principatelor Române la 24 ianuarie 1859, Cuza manifestǎ de la început o deplinǎ încredere în Dimitrie Bolintineanu, îl preţuieşte fǎrǎ echivoc, dându-şi seama cǎ este unul dintre cei mai oneşti, mai capabili şi mai devotaţi slujitori ai intereselor naţionale şi patriotice. Aceleaşi sentimente le avea şi Costache Negri care avea sarcina dificilǎ de a conduce cele douǎ cancelarii diplomatice din Moldova şi Ţara Româneascǎ, şi s-a gândit cǎ cel mai indicat colaborator al sǎu putea fi Dimitrie Bolintineanu.
Bolintineanu este numit mai întâi, la 21 aprilie 1860, efor la Eforia spitalelor civile, iar o lunǎ mai târziu, prin decretul nr. 205, semnat de Alexandru Ioan Cuza şi Vasile Alecsandri, ca ministru secretar de stat la Departamentul trebilor strǎine, Bolintineanu este numit comis din partea Ţǎrii Româneşti la Comisia Dunǎreanǎ. În aceastǎ calitate, Bolintineanu a facut parte din suita oficialǎ a domnitorului, în vizita pe care a înteprins-o, în septembrie 1860, la Constantinopol[105].
Vizita protocolară la Poarta otomanǎ era necesarǎ având un important scop diplomatic. Cu toatǎ dubla alegere a lui Cuza ca domnitor al Principatelor Române, unitatea naţionalǎ nu se realizase decât formal. Prevederile Convenţiei de la Paris ridicau multe şi grele dificultǎţi în organizarea administrativǎ a ţǎrii, împiedicând, în fapt, consolidarea unitǎţii naţionale. Existenţa a douǎ guverne, unul la Iaşi şi altul la Bucureşti, era principala anomalie, neputându-se stabili o coordonare armonioasǎ a sistemului de guvernare. De asemenea, funcţionau douǎ Camere legislative, fiecare adoptând atitudini diferite, adesea contradictorii. Singura instituţie oficialǎ care simboliza, dar numai aparent, Unirea celor douǎ Principate, era Comisia Centralǎ de la Focşani, însǎ şi aceasta constituia mai mult o piedicǎ în dirijarea treburilor ţǎrii deoarece proiectele de lege pe care le elabora trebuiau cercetate de ambele guverne, votate de cele douǎ Camere, sancţionate apoi promulgate separat de cǎtre Alexandru Ioan Cuza. Datoritǎ existenţei celor douǎ Guverne, domnitorul trebuia sǎ se deplaseze când la Iaşi, când la Bucureşti cu mijloace de transport precare, ceea ce îngreuna colaborarea celor douǎ consilii de miniştri. Toate acestea creau o stare de spirit nefavorabilǎ, dǎdeau sentimentul cǎ Unirea nu era deplinǎ, ci reprezentatǎ doar formal prin persoana domnului. Ca urmare, era necesarǎ o acţiune imediatǎ pentru a obţine din partea Porţii şi a Puterilor garante o modificare a prevederilor Convenţiei de la Paris. Primul pas în aceastǎ direcţie îl constituie vizita protocolarǎ a lui Cuza-Vodǎ la sultan[106].
La 22 septembrie 1861, Cuza pleacǎ la Constantinopol, însoţit de o suitǎ civilǎ şi militarǎ, din care fǎcea parte şi Dimitrie Bolintineanu. Nefiind membru al Guvernului, ci doar membru în Comisia Europeanǎ a Dunǎrii, poetul avea deci, mai mult un rol de consilier intim al domnitorului, bucurându-se de încrederea şi preţuirea acestuia. În plus, cunoştea bine atmosfera din capitala Imperiului Otoman din timpul îndelungatului sǎu exil[107].
În cele ce urmeazǎ vom prezenta vizita lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol aşa cum este vǎzutǎ din perspectiva lui Dimitrie Bolintineanu şi descrisǎ în memorialul Vizita domnitorului Principatelor Unite la Constantinopole.
Dupǎ ce s-a decis în legǎturǎ cu plecarea cǎtre capitala otomanǎ, domnitorul a anunţat numele persoanelor din Muntenia care urmau sǎ-l însoţeascǎ. Pe lângǎ Bolintineanu au mai fost aleşi ofiţerii Gorjan, Bǎlan, generalul Heresco şi generalul Golescu Nicolae, prezidentul Comisiei Centrale M. Ghica, Solomon, Vilara, Dadu Filipescu, Ştefan Golesco, Plaino şi Marian Sergiescu.
Dupǎ ce s-a stabilit numele întregii suite a domnitorului, s-au luat dispoziţii ca o parte din aceste persoane sǎ plece înainte pe la Giurgiu cu vaporul şi sǎ aştepte la Galaţi. Ei s-au îmbarcat joi, iar domnitorul a plecat luni de dimineaţǎ însoţit numai de adiotanţii Silion, Pisoski, Pruncu, junele Aslan, de comisarul Dunǎrii şi de Marin Sergiescu[108].
La Galaţi au fost primiţi cu mari onoruri, toatǎ populaţia ieşindu-le înainte. Dupǎ ce au înoptat la Galaţi, Cuza preferând sǎ doarmǎ la modesta casǎ a mamei lui, joi de dimineaţǎ s-au îmbarcat pe vaporul francez “Taurus”. Corveta “Bayrut” trimisǎ de Poarta otomanǎ ca sǎ ia pe domnitor, se afla la Sulina. Pânǎ aici au mers cu vasul francez. Pe corveta otomanǎ nu erau decât zece locuri disponibile iar prin urmare, o mare parte din cei ce însoţeau pe domnitor erau nevoiţi sǎ meargǎ cu vasul francez cu care plecarǎ la Galaţi[109].
Cele douǎ vase au luat calea Varnei unde au fǎcut un popas de trei ore la Varna, apoi au pornit cǎtre gura Bosforului unde corveta otomanǎ în care se afla domnitorul ajunsese cu douǎ ore înainte de vasul francez. De aici, domnitorul şi suita sa au fost preluaţi de un alt vas care a plecat spre Bosfor cǎtre Emirgian, unde se afla palatul destinat pentru domnitor şi însoţitorii sǎi. Când au ajuns la palat, aceştia au fost întâmpinaţi de bubuitul tunurilor, domnitorul fiind plǎcut impresionat de primirea fǎcutǎ.
Palatul de la Emirgian unde s-a cazat domnitorul şi delegaţia românǎ fusese gazda ducelui de Brabant, apoi al ducelui Constantin al Rusiei. Se zicea cǎ tot aici se suscrise vestitul tratat de la Balta-Liman[110].
Bolintineanu a cerut voia domnitorului de a locui în casa lui Costache Negri din satul Buiukdere, un sat din apropierea palatului unde în timpul verii locuia cea mai aleasǎ societate europeanǎ datoritǎ frumoasei privelişti ce oferea satul.
Guvernul otoman se însǎrcinase sǎ suporte toate cheltuielile pentru hrana delegaţiei române, preparându-le gustǎri dintre cele mai luxoase. Sultanul a trimis la palat pe secretarul sǎu şi pe ministrul Afacerilor Strǎine al Turciei pentru a vizita pe domnitor şi a ura bun venit[111].
A doua zi Alexandru Ioan Cuza împreunǎ cu oamenii de companie s-au adunat cu toţii pentru a pleca la saraiul sultanului. Toţi românii erau “îmbrǎcaţi ca pentru nuntǎ, cu decoraţii, cravate şi mǎnuşi albe”. Au îmbarcat pe un vas trimis special de sultan, iar dupǎ o orǎ au ajuns la Dolma-Bacce unde se afla saraiul.
Bolintineanu surprinde impetuos în memoriile sale reacţiile românilor care au fost entuziasmaţi de frumuseţea saraiului. Marele vizir Ali-paşa i-a întâmpinat pe români la intrarea în sarai, conducându-l pânǎ la sultan. Domnitorul român a ţinut un dialog cu sultanul în limba francezǎ, însǎ cu toate cǎ sultanul ştia francezǎ, eticheta curţii fǎcea ca marele vizir sǎ facǎ pe dragomanul. Astfel, acesta din urmǎ traducea sultanului în limba turceascǎ cele zise de domnitor. Tot acest dialog a constat în nişte discuţii amicale fǎrǎ sǎ se trateze chestiuni politice[112].
Însǎşi Convenţia de la Paris stipula ca domnii români sa se adreseze, prin agenţii lor, la ambasadorii de la Constantinopol. Aşadar, agentul român este de drept şi de fapt adevǎratul ministrul afacerilor strǎine ci nu a domnitorului.
A doua zi domnitorul şi suita sa trebuia sǎ mai facǎ o vizitǎ oficialǎ la Ars-odasi, la Sublima Poartǎ, vizitǎ fǎcutǎ guvernului otoman. Odatǎ ajunşi la poarta curţii administrative, delegaţia românǎ a fost întâmpinatǎ de marele vizir Ali-paşa, apoi i-a condus spre o salǎ celebrǎ numitǎ “Arsodaşi” unde sultanul venea sǎ prezide consiliul statului. De fapt Ali-paşa era locţiitor de vizir, Kiprusili-paşa, vizirul de drept, era dus în provinciile Turciei sǎ cerceteze plângerile creştinilor. Pânǎ la întoarcerea lui Ali era marele vizir. Dupǎ vizita fǎcutǎ guvernului otoman, Cuza şi oamenii sǎi s-au întors la palat din Emirgian. Imediat dupǎ ce au ajuns la palat, sultanul trimise secretarul sǎu intim sǎ aducǎ domnitorului daruri: “ cordonul cel mare” şi o sabie îmbogǎţitǎ cu diamante drept suvenir personal pentru trecerea domnitorului la Constantinopol[113].
Urmǎtoarea zi dupǎ primirea decoraţiei şi a sabiei, domnitorul s-a dus la saraiul sultanului sa mulţumeascǎ pentru darurile fǎcute. Cu ocazia acestei vizite, sultanul i-a prezentat domnitorului romǎn si lui Costache Negri toate camerele saraiului precum şi toate bogǎţiile ce se aflau în interiorul acestuia. Discuţia dintre sultan şi invitaţii sǎi s-a fǎcut fǎrǎ dragoman, ei discutând în limba francezǎ[114].
Domnitorul fǎcuse sultanului o imagine placutǎ; pentru prima datǎ vǎzuse un principe român şezând drept înaintea sa, cu demnitate de suveran.
Dimitrie Bolintineanu povesteşte despre vizitele fǎcute de Cuza la ambasadorii, miniştrii şi însǎrcinaţii Puterilor garante în semn de mulţumire pentru urǎrile de bun venit ale domnitorului la Constantinopol. În cadrul acestor vizite, Majestatea sa, Alexandru Ioan Cuza şi-a fǎcut relaţii bune cu ambasadorul englez la Constantinopol, Sir Henri Bulwer. Acesta a organizat un prânz diplomatic în cinstea domnitorului român la care au luat parte mulţi trimişi strǎini precum şi miniştri turci. Pe la sfârşitul mesei, ambasadorul englez a ridicat un toast “în sǎnǎtatea domnitorului român şi prosperitǎţii Principatelor Unite”[115].
Domnitorul şi suita sa fusese invitaţi de sultan sǎ petreacǎ seara la teatrul particular ce se afla în saraiul sultanului. Bolintineanu face o frumoasǎ descriere a teatrului menţionând cǎ “întrece prin lux şi bogǎţie toate teatrurile ce au existat în lume pânǎ astǎzi”. Ajunşi la saraiul sultanului, suita românǎ a fost primitǎ într-o salǎ fastuasǎ numitǎ “ salǎ de aşteptare” caracterizatǎ de Bolintineanu drept “ una luxoasǎ, care nici un palat, în nici o ţarǎ din Europa, nu se gǎseşte o salǎ care sǎ poatǎ rivaliza prin bogǎţie cu acea salǎ de aşteptare”. Dupǎ câteva minute în acea salǎ venise marele vizir Kiprusili-paşa însoţit de Mehmet Ali-paşa, ministrul marinei şi cumnat al sultanului şi Riza-paşa, ministrul de rǎzboi care era cel mai influent om de pe lângǎ sultan. Dupǎ puţin timp a apǎrut şi sultanul care l-a condus pe domnitor spre sala de teatru unde urma sǎ joace o trupǎ italianǎ, care lui Bolintineanu i s-a pǎrut una mediocrǎ[116].
Câteva zile mai târziu ambasadorul Franţei la Constantinopol a organizat un bal în onoarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza la palatul sǎu de varǎ de la Terapia. Cu ocazia acestui bal s-au adunat “toate frumuseţile Bosforului cele mai renumite”[117].
Prânzul dat a doua zi de cǎtre ministrul Rusiei a fost cel mai strǎlucit din toate. Aici s-au dus puţini români însǎ cu toate acestea, ministrul rus întrecuse prin bunǎtǎţi toate celelalte prânzuri. Localul în care s-a organizat prânzul a fost unul dintre cele mai frumoase de la Buiukdere. Aici, ca pretutindeni, s-au ridicat toaste în cinstea domnitorului şi prosperitǎţii Principatelor Unite. La sfârşitul seratei, ministrul rus a pus la dispoziţia domnitorului vasul sǎu pentru a se duce la palatul de la Emirgian. Când domnitorul a urcat pe vapor “candelele romane se aprinserǎ deodatǎ şi un foc graţios de Bengal se vǎrsǎ pe faţa vasului”. În acea seară, la masa de la Emirgian românii din suita domneascǎ au ridicat toaste în sǎnǎtatea domnitorului, al lui Costache Negri şi pentru Unirea Principatelor[118].
Domnitorul a primit în palatul sǎu vizita bǎtrânului vizir şi cel mai bogat personaj al întregului imperiu, Mustafa- paşa. Acesta era un turc din vechea gardǎ a Imperiului Otoman care a strâns averi fabuloase pe tot parcursul vieţii.
Aceastǎ vizitǎ a fost ultima primitǎ de domnitor pentru cǎ dupǎ 12 zile de vizitǎ pe Bosfor, domnitorul a decis sǎ se întoarcǎ în ţarǎ. În ajunul plecǎrii, domnitorul cu toţi românii s-au dus la sultan ca sa-şi ia bun rǎmas. Sultanul a oferit diferite decoraţii pentru toţi românii ce figurau în suita domneascǎ, ca semn de onestitate şi mulţumire pentru vizita lor la Constantinpol[119].
Românii au angajat un vapor francez numit “Balcanul” care urma sǎ-i ducǎ pânǎ la Galaţi. În momentul plecǎrii a sosit la vapor ambasadorul englez. El urma sǎ coboare la Buiukdere, iar timp de o orǎ cât a durat cǎlǎtoria, Sir Bulver a discutat cu domnitorul diverse probleme de ordin administrativ[120].
Cǎlǎtoria pe Marea Neagrǎ nu a fost una fǎrǎ probleme, furtuna iscatǎ pe mare a creat panicǎ în rândul unor reprezentanţi ai delegaţiei care nu mai cǎlǎtorise pe mare. Cu toate acestea vaporul a ajuns la destinaţie, domnitorul şi suita sa fiind întâmpinaţi cu urale şi mult entuziasm la Galaţi[121].
În urma acestei vizite în mintea românilor participanţi la cǎlǎtoria din Constantinopol s-a nutrit speranţa cǎ Imperiul Otoman va accepta într-un sfârşit Unirea deplinǎ a Principatelor Române, unire la care spera întreaga suflare româneascǎ de veacuri.
Cǎlǎtoria lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol a avut un mare efect mai ales pe plan internaţional, impunând demnitatea domnitorului român şi prestigiul naţiunii noastre. Cuza a fost primit cu toate onorurile cuvenite unui veritabil suveran, tratat cu respect de cǎtre sultan şi de cǎtre toţi ceilalţi membri ai corpului diplomatic, decorat cu cel mai înalt ordin otoman.
Chiar dacă a fost la Constantinopol, Cuza nu a reuşit să rezolve chestiunea Unirii depline şi astfel în decembrie 1860 domnitorul român trimite, în mod oficial memoriul prin care se cerea Unirea administrativă a Principatelor. Drept urmare Poarta a trimis o circulară către puterile garante prin care propunea convocarea unei conferinţe pentru a rezolva doleanţele românilor[122].
Aşadar, la 13/25 septembrie 1861 încep la Constantinopol lucrările Conferinţei Puterilor garante. De la început s-au ivit dificultăţi întrucât Poarta otomană nu vroia să renunţe la dreptul de intervenţie militară în Principate şi alte clauze restrictive. Însă datorită atitudinii ferme a domnitorului şi a reprezentanţilor săi de la Poartă, precum şi sprijinul Puterilor garante favorabile Unirii, Imperiul Otoman a renunţat la unele clauze restrictive şi au recunoscut Unirea deplină a Principatelor Române însă numai pe timpul domniei lui Cuza[123].
La 11/23 decembrie Alexandru Ioan Cuza a dat o proclamaţie către românii din ambele Principate în care prezintă Unirea drept o izbândă a poporului român şi nu un dar al puterilor din afara mulţumind românilor şi tuturor celor care l-au susţinut în intensa sa activitate diplomatică[124].
Personalitatea lui Cuza s-a relevat încă de la începutul domniei. Pe plan internaţional s-a manifestat prin acţiunile sale energice şi precise menite să înfrunte hotărârea Puterilor. Întrucât idealul românesc de Unire şi nu ambiţia personală l-a dus la tronul Ţărilor Române, el s-a socotit dator să lupte pentru acest ideal. Cuza-Vodă şi-a cunoscut întotdeauna bine misiunea, fiind conştient de faptul că existenţa poporului român este în mâna sa şi a calităţii sale de conducător[125].
Concluzie
Înfăptuirea Unirii Principatelor a antrenat o profundă schimbare în domeniul relaţiilor externe ale tânărului stat naţional român, atât cu puterea suzerană cât şi cu Marile Puteri garante. O trăsătură caracteristică a politicii externe a Principatelor Unite, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza o constituie inaugurarea de acţiuni diplomatice de sine stătătoare. Dacă până la 1859 legăturile cu străinătatea erau opera personală a domnilor, după această dată avem de-a face cu o politică externă românească, oficială şi cu un caracter permanent, orientată în direcţia realizării marilor obiective ale naţiunii.
Lucrarea surprinde concret aceste aspecte în capitolul al II-lea care este dedicat analizei activităţilor diplomatice ale agenţilor români în capitalele Puterilor europene. Domnitorul, împreună cu miniştrii şi agenţii săi diplomatici, nu se mai consideră simpli executanţi ai ordinelor politicii otomane, ci sunt expresia intereselor şi a vointei poporului român. Practicată de oameni „noi”, activitatea diplomatică a Principatelor Unite capătă caracteristica fundamentală de a fi comună celor două provincii.
În perioada 1859-1861, în ciuda existenţei a două guverne şi adunări separate la Iaşi şi Bucureşti, pe plan extern Principatele Unite se comportă ca un singur stat; unitatea acţiunii lor diplomatice este dată de însuşi domnitorul Unirii care concentrează asupra sa politica externă a statului naţional, fiind ajutat în această privinţă de cancelaria sa particulară.
În cadrul capitolului al III-lea am vrut să surprind rolul determinant care l-a avut Cuza în făurirea idealului românesc, un rol primordial pe care nimeni nu-l poate contesta. „Neadormit” în domeniul relaţiilor externe- cum remarca memorialistul Radu Rosetti-, Alexandru Ioan Cuza a ştiut să arate totodată consulilor străini „o frunte ridicată”, afirmând ferm drepturile ţării sale şi refuzând să abdice în cea mai mică măsură de la demnitate. De asemenea, pentru ca activitatea de politică externă a Principatelor să nu fie afectată de instabilitatea politică generată de prevederile restrictive ale Convenţiei de la Paris, a centrat în mâinile sale activitatea de politică externă, rezolvând în mod direct prin cabinetul princiar problemele esenţiale din acest domeniu. Meritele sale în această privinţă sunt mari deoarece a ştiut să dovedească o veritabilă pricepere şi o fermitate care a stârnit admiraţia nu numai contemporanilor săi români, dar şi a străinilor care l-au cunoscut. Consulii străini, chiar răuvoitori domnitorului, au trebuit să recunoască calităţile sale de conducător, tactul şi abilitatea sa politică. O altă trăsatură specifică a politicii externe în această perioadă, a constituit-o politica faptului împlinit, folosirea cu dibăcie a contradiţiilor dintre Marile Puteri, în scopul realizări dezideratelor politice ale poporului român. Prin activiatea diplomatică pe care a promovat-o la nivel european, aproape similară cu aceea a statelor pe deplin suverane, Alexandru Ioan Cuza a reafirmat drepturile tânărului stat naţional român, impunându-l ca o entitate distinctă în concertul statelor europene.
În general, aşa cum am arătat pe întreg parcursul lucrării, domnitorul Cuza s-a sprijinit în politica sa externă pe Franţa, puterea care se arăta cea mai favorabilă năzuinţelor românilor şi care devenise, în urma Războiului Crimeii, principala forţă pe continent.
Principalele obiective urmărite au fost: desăvârşirea unirii Principatelor sub dublul său aspect, primul legat de recunoaşterea de către Europa a dublei alegeri, celălalt legat de acceptarea de către Poartă şi Puterile garante a Unirii depline şi definitive pe plan politic şi administrativ, apărarea şi consolidarea autonomiei ţării, desfiinţarea sau cel puţin limitarea jurisdicţiei consulare, încheierea de convenţii directe cu alte state, fără intermediul curţii suzerane, înfiinţarea de agenţii diplomatice în principalele capitale europene, toate acestea alcătuind expresia tendinţei politice spre emancipare. Lucrarea surprinde concret aceste aspecte ale politicii externe a tânărului stat român şi după cum am văzut pe parcursul acestei lucrari, au existat momente cheie care au facilitat Unirea deplină a celor două ţări române.
Pe parcursul acestei lucrări am arătat că politica externă a Principatelor Unite a fost o politică vie şi plină de curaj. Trimişi ai tânărului stat au apărat cauza sa în faţa cabinetelor europene cu mare succes în ciuda dificultăţilor întâmpinate. Agenţia de la Constantinopol a fost încredinţată unui singur reprezentant în numele lui Costache Negri iar la Paris Ioan Alecsandri a fost primul titular al primei agenţii diplomatice române pe teritoriu străin. Aceste realizări spun multe despre succesul politicii externe duse de Principatele Unite prin reprezentantul lor suprem, Cuza. Deşi era încă un stat aflat sub suzeranitatea otomană, tânărul stat român s-a manifestat în faţa Europei ca tinzând spre o situaţie de sine stătătoare şi implicit spre independenţă, iar această poziţie şi-a demonstrat-o prin politica externă activă, eliberată de sub tutela puterii suzerane. În relaţiile tânărului stat cu Poarta s-a încercat o permanentă subliniere a deplinei autonomii, căutându-se totodată a se demonstra Imperiului Otoman, ca şi celorlalte puteri, că independenţa statului român era o problemă ce se impunea a fi rezolvată într-un viitor apropiat.
Bibliografie
I. Izvoare
I.1. Izvoare documentare:
§ Acte şi documente relative la istoria renascerii României. Volum editat de D. A. Sturdza şi J. J Skupiewski, vol. IX (1857- 1859), Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, Bucureşti, 1901.
§ Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Volum editat de Dan Berindei, vol. I (1859- 1861), Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1989.
§ Documente privind Unirea Principatelor. Rapoartele Consulatului Austriei din Iaşi: 1856- 1859. Volum editat de Dan Berindei şi Andrei Oţetea, vol. II, Editura R. S. R., Bucureşti, 1959.
§ Documente privind Unirea Principatelor. Corespondenţă politică (1856-1859). Volum editat de Andrei Oţetea şi Cornelia Bodea, vol. III, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963.
§ Documente privind Unirea Principatelor. Volum editat de Dan Berindei, Apostol Stan şi Elena Alexiu, vol. V (1858- 1859), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007.
I.2. Memorii, însemnări, corespondenţă:
§ Alecsandri, Vasile, Călătorii- misiuni diplomatice. Ediţie comentată de Marcu Alexandru, Editura Scrisul Românesc, Craiova, [ f. a.].
§ Idem, Scrisori, însemnări. Ediţie îngrijită, note şi indici de Anineanu Marta, Editura pentru Literatură, 1964.
§ Anineanu, Marta, Catalogul corespondenţei lui Vasile Alecsandri, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1960.
§ Bolintineanu, Dimitrie, Opere. Însemnări de călătorie. Volum îngrijit de Teodor Vârgolici şi Eugen Simion, vol. 2, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1861.
§ Din arhiva lui Dumitru Brătianu. Corespondenţă. Volum editat de Alexandru Cretzianu, vol. II, Etitura Imprimeriile Independenţa, Bucureşti, 1933.
§ Lăpedatu Alexandru, Între Cuza- Vodă şi Costache Negri, Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti 1941.
§ Negri, Costache, Scrieri, editor Boldan, Emil, vol. II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966.
II. Instrumente de lucru:
§ Isac, Virginia, Contribuţii la o bibliografie: Alexandru Ioan Cuza, Editura Junimea, Iaşi, 2005.
§ Ştrempel, Gabriel; Miclescu, Liana; Angheluţă, Lucreţia, Bibliografia românească modernă (1831- 1918), vol. I- IV, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984- 1996.
III. Lucrări generale:
§ Berindei, Dan, Epoca Unirii, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979.
§ Berindei, Dan, Diplomaţia românească modernă de la începuturi la proclamarea Independenţei de Stat (1821-1877), Editura Albatros, Bucureşti, 1995.
§ Bogdan, Dan; Ştirbu, Viorel, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Editura Turism, Bucureşti, 1985.
§ Boicu, Leonid; Platon, Gheorghe; Zub, Alexandru (coordonatori) Cuza Vodă in memoriam, Editura Junimea, Iaşi, 1973.
§ Corivan, Nicolae, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
§ Curticăpeanu, Vasile, Epoca lui Cuza-Vodă, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1973.
§ Giurescu, C. Constantin, Viaţa şi opera lui Cuza- Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
§ Iorga, Nicolae, Oameni cari au fost, vol I, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, Bucureşti, 1934.
§ Martinescu Pericle , Costache Negri, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966.
§ Riker, T. W.; Oxon D. Litt, Cum s-a înfăptuit România, studiul unei probleme internaţionale, 1856- 1866, tradusă de Alice Bădescu, Editura Alfa, Iaşi, 2000.
§ Teleor, Dumitru, Figuri mari, Editura Minerva, Bucureşti, 1915.
§ Vitcu, Dumitru, Diplomaţii Unirii, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1979.
§ Xenopol, A. D., Domnia lui Cuza- Vodă, vol I (al Istoriei Românilor din Dacia Traiană VII ), Editura Dacia, Iaşi, 1903.
IV. Lucrări speciale:
§ Adăniloaie, Nichita; Petric Aron, Unirea Principatelor Române, Editura Politică, Bucureşti, 1966.
§ Berindei, Dan, Lupta diplomatică a Principatelor Unite pentru desăvârşirea Unirii(24 ianuarie1859- 24 ianuarie 1962) în Studii privind Unirea Principatelor, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1960.
§ Idem, Vasile Alecsandri diplomatul în Studii(Revistă de Istorie), tomul 25, nr. 2, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972.
§ Idem, Alexandru Ioan Cuza şi politica externă a Principatelor Unite Române în Revista română de studii internaţionale, Anul VII, Bucureşti, 1973.
§ Bossy, R. V., Agenţia diplomatică a Romăniei în Paris şi legăturile politice franco- române sub Cuza- Vodă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1931.
§ Idem, Propaganda Austriacă împotriva Unirii Principatelor în Analele Academiei Române, seria III, tomul XXIV, Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1941.
§ Brătianu, I. Gheorghe , Politica externă a lui Cuza- Vodă şi desvoltarea ideii de unitate naţională în Revista Istorică Română, II- III (1932), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1932.
§ Corivan, Nicolae, Lupta diplomatică pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza în Studii privind Unirea Principatelor, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1960.
§ Pascu, Ştefan, Ecoul Unirii Ţării Româneşti şi Moldovei în Transilvania în Studi privind Unirea Principatelor, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1960.
§ Platon, Gheorghe, Un diplomat belgian despre Unirea Principatelor. Extras din Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza”, Istorie, T. XX. S. III-a, f.2, Iaşi, 1974.
§ Rădulescu- Valasoglu, Irina, Alexandru Ioan Cuza şi politica europeană, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1974.
§ Ungureanu, Gheorghe, Documente inedite privitoare la Unirea Principatelor aflate în arhivele ministerului de externe din Bruxelles în Studii şi cercetări de bibliologie, seria XI, Editura Academiei R. S. R., 1969.
§ Vitcu, Dumitru, Un reper al generaţiei unioniste: Ludovic Steege în Unirea Principatelor. Momente, fapte, protagonişti. Volum editat de Dumitru Ivănescu, Editura Junimea, Iaşi, 2005.
[1] Nichita Adăniloaie, Aron Petric, Unirea Principatelor Române, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p. 65.
[2] Acte şi documente relative la istoria renascerii României, volum editat de D. A. Sturdza şi J. J. Skupiewski, vol. IX (1857- 1859), Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, Bucureşti, 1901, vol. IX, Bucureşti, 1901, p. 162.
[3] R. V. Bossy, Propaganda Austriacă împotriva Unirii Principatelor în Analele Academiei Române, seria III, tomul XXIV, Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1941, p. 9.
[4] Ştefan Pascu, Ecoul Unirii Ţării Româneşti şi Moldovei în Transilvania în Studi privind Unirea Principatelor, Editura Academiei R. P. R.,.Bucureşti, 1960, p. 451- 466.
[5] Nichita Adăniloaie, Aron Petric, op. cit. p. 66.
[6] Dan Berindei, Amintiri inedite din anii luptei pentru Unire (1857- 1859), în Studii şi cercetări ştiinţifice, Editura Academiei R. P. R., Iaşi, 1959, p.194.
[7] Documente privind Unirea Principatelor, volum editat de Dan Berindei, Apostol Stan şi Elena Alexiu, Editura Academiei Române, vol. V (1858-1859), Bucureşti, 2007, p. 718, Doc. 728.
[8] Ibidem, p. 725, Doc. 737.
[9] Ibidem, , p. 742, Doc. 762.
[10] Ibidem, p. 745, Doc. 767.
[11] Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza, publicate de Dan Berindei, vol. I, (1859- 1861), Editura Academiei R. S. R., 1989, p. 1, Doc. 1.
[12] Ibidem, p. 17, Doc. 23.
[13] Ibidem, , p. 13, Doc. 18.
[14] Documente privind Unirea Principatelor, p. 755- 756, Doc. 782.
[15] Ibidem, p. 499- 500, Doc. 775.
[16] Ibidem, p. 507, Doc. 779.
[17] A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, vol. I, Editura Dacia, Iaşi, 1903, p. 7.
[18] Din arhiva lui Dumitru Brătianu, publicat de Alexandru Cretzianu, vol. II, Editura Imprimeriile Independenţa, Bucureşti, 1933, p. 230.
[19] Dumitru Vitcu, Diplomaţii Unirii, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1979, p. 38.
[20] Vasile Alecsandri, Călătorii- misiuni diplomatice. Ediţie comentată de Marcu Alexandru, Editura Scrisul Românesc, Craiova, [f. a.], p. 238-239.
[21] Nicolae Corivan, Lupta diplomatică pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza în Studii privind Unirea Principatelor, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1960, p. 387.
[22] T. W. Riker, D. Litt Oxon, Cum s-a înfăptuit România, studiul unei probleme internaţionale, 1856- 1866, tradusă de Alice Bădescu, Editura Alfa, Iaşi, 2000, p. 198.
[23] Ibidem, p. 206.
[24]Marx- Engels, Opere, Editura Rusă, vol. XII, p. 202, apud Nicolae Corivan, op. cit., p.388.
[25] Ibidem, p. 392-393.
[26] Ibidem, p. 389.
[27] Ibidem, p. 389.
[28] Gheorghe Ungureanu, Documente inedite privitoare la Unirea Principatelor aflate în arhivele ministerului de externe din Bruxelles în Studii şi cercetări de bibliologie, seria XI, Editura Academiei R. S. R., 1969, p. 126.
[31] Nicolae Corivan, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 54.
[32] R.V. Bossy, op. cit., p. 8-9.
[33] Ibidem, p. 6-7.
[34] Gheorghe Ungureanu, op. cit., p. 124.
[35] Ibidem, p.124.
[36] Ibidem, p. 125.
[37] Ibidem, p. 125-126.
[38] Ibidem, p. 126-127.
[39] Gheorghe Platon, Un diplomat belgian despre Unirea Principatelor. Extras din Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza”, Istorie, T. XX. S. III-a, f.2, Iaşi, 1974, p.80.
[40] Ibidem, p. 83.
[41] Gheorghe Ungureanu, op. cit., p. 123.
[42] Ibidem, p. 127.
[43] Dan Berindei, Lupta diplomatică a Principatelor Unite pentru desăvârşirea Unirii(24 ianuarie1859- 24 ianuarie 1962) în Studii privind Unirea Principatelor , Bucureşti, 1960, p. 415.
[44] Idem, Alexandru Ioan Cuza şi politica externă a Principatelor Unite Române în Revista română de studii internaţionale, Anul VII, Bucureşti, 1973, p.103.
[45] Dumitru Teleor, Figuri mari, Editura Minerva, Bucureşti, 1915, p. 33.
[46] Alexandru Lăpedatu, Între Cuza- Vodă şi Costache Negri, Bucureşti, Editura Imprimeria Naţională, 1941, p. 3.
[47] Dan Berindei, Lupta diplomatică a Principatelor Unite pentru desăvârşirea Unirii(24 ianuarie 1859- 24 ianuarie 1962) în Studii privind Unirea Principatelor, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1960, p. 416.
[48] Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza- Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 78- 79.
[49] Ibidem, p. 83.
[50] Ibidem, p. 39.
[51] Pericle Martinescu, Costache Negri, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966, p. 191.
[52] Documente privind Unirea Principatelor, Corespondenţă politică (1856-1859),volum editat de Andrei Oţetea şi Cornelia Bodea, vol. III, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963, p. 606, Doc. 322.
[53] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 83.
[55] Costache Negri, Scrieri, editor Emil Boldan, vol. II, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 228-229.
[56] Dumitru Vitcu, Diplomaţii Unirii, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, p. 106.
[57] Costache Negri, op. cit., p. 38.
[58] Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, p. 100-101.
[59] Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, vol I, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, Bucureşti, 1934, p. 226.
[60] Ibidem, p. 161.
[61] Dan Berindei, Vasile Alecsandri diplomatul în Studii(revistă de istorie), tomul 25, nr. 2, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p. 260.
[62] Gheorghe I. Brătianu, Politica externă a lui Cuza- Vodă şi desvoltarea ideii de unitate naţională în Revista Istorică Română,II- III(1932), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1932, p. 121.
[63] Dumitru Vitcu, op. cit., p. 62.
[64] Dan Berindei, op. cit., p. 261.
[65] Ibidem, p. 261.
[66] Nicolae Corivan, Lupta diplomatică pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza în Studii privind Unirea Principatelor, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1960, p. 388.
[67] Dan Berindei, op. cit., p. 261-262.
[68] Ibidem, p. 262.
[69] Marta Anineanu, Catalogul corespondenţei lui Vasile Alecsandri, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1960, p. 192.
[70] Vasile Alecsandri, Scrisori, însemnări, Ediţie îngrijită, note şi indici de Marta Anineanu, Editura pentru Literatură, București, 1964, p. 30.
[71] Ibidem, p. 171-172.
[72] Dumitru Vitcu, op. cit., p. 130.
[73] Ibidem, p. 131.
[74] R. V. Bossy, Agenţia diplomatică a României în Paris şi legăturile politice franco- române sub Cuza- Vodă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1931, p. 159-163.
[75] Ibidem, p. 10.
[76] Dumitru Vitcu, op. cit., p. 137.
[77] Ibidem, p. 138.
[78] R. V. Bossy, op. cit., p. 30.
[79] Dumitru Vitcu, op. cit., p. 137-138.
[80] Dan Berindei, Diplomaţia românească modernă de la începuturi la proclamarea Independenţei de Stat (1821-1877), Editura Albatros, Bucureşti, 1995, p. 133.
[81] Dumitru Vitcu, op. cit., p. 179.
[82] Ibidem, p. 181.
[83] Ibidem, p. 61.
[84] Ibidem, p. 62.
[85] A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza- Vodă, vol I ( al Istoriei Românilor din Dacia Traiană VII ), Editura Dacia, Iaşi, 1903, p. 66.
[86] Ibidem, p. 67.
[87] Dumitru Vitcu, op. cit., p. 146-147.
[88] Documente privind Unirea Principatelor. Rapoartele Consulatului Austriei din Iaşi: 1856- 1859. Volum editat de Dan Berindei şi Andrei Oţetea, vol. II, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1959.
[89] Dumitru Vitcu, Un reper al generaţiei unioniste: Ludovic Steege în Unirea Principatelor. Momente, fapte, protagonişti. Volum editat de Dumitru Ivănescu, Editura Junimea, Iaşi, 2005, p. 42.
[90] R. V. Bossy, L' Autriche et les Principautes Unies, Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, apud Dumitru Vitcu, Diplomaţii Unirii, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1979, p. 219.
[91] Ibidem, p. 218.
[92] Ibidem, p. 219.
[93] Marta Anineanu, Catalogul corespondenţei lui Vasile Alecsandri, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1960, p. 266.
[94] Dumitru Vitcu, Diplomaţii Unirii, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1979, p. 67.
[95] Acte şi documente relative la istoria renascerii României. Volum editat de de D. A. Sturdza şi J. J. Skupiewski, vol. VIII (1857- 1859), Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, Bucureşti, 1901, vol. VIII, Bucureşti, 1901.
[96] Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 77-78.
[97] Nicolae Corivan,, Lupta diplomatică pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza în Studii privind Unirea Principatelor, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1960, p. 402.
[98] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 82.
[99] Ibidem, p. 83.
[100] Corivan, Nicolae, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 64.
[101] Leonid Boicu, Gheorghe Platon, Alexandru Zub (coordonatori) Cuza Vodă in memoriam, Editura Junimea, Iaşi, 1973, p. 154- 155.
[102] Nicolae Corivan, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 32.
[103] Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Editura Turism, Bucureşti, 1985, p. 119.
[104] Nicolae Corivan, op. cit, p.61.
[105] Ion Roman, Dimitrie Bolintineanu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1962, p. 93.
[106] Nicolae Corivan, op. cit., p. 62.
[107] Dimitrie Bolintineanu, Opere. Însemnări de călătorie, volum îngrijit de Teodor Vârgolici şi Eugen Simion, vol. 2, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1861, p.152.
[108] Ibidem, p.153.
[109] Ibidem, p. 155.
[111] Ibidem, p. 158.
[112] Ibidem, p. 160.
[113] Ibidem, p. 163.
[114] Ibidem, p. 164.
[115] Ibidem, p. 166.
[116] Ibidem, p. 167.
[117] Ibidem, p. 168.
[118] Ibidem, p. 171.
[119] Ibidem, p. 173.
[120] Ibidem, p. 176.
[122] Vasile Curticăpeanu, Epoca lui Cuza-Vodă, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1973, p. 85.
[123] Boicu, Leonid; Platon, Gheorghe; Zub, Alexandru (coordonatori) Cuza Vodă in memoriam, Editura Junimea, Iaşi, 1973.,p. 160
[124] Irina Rădulescu- Valasoglu, Alexandru Ioan Cuza şi politica europeană, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1974, p. 78.
[125] Ibidem, p. 21
